- Gwen, linisteste-te! Te implor, uita-te la mine! Mi-a ridicat barbia cu degetele sale subtiri, facandu-ma sa-l privesc in ochi. Boka si Tristan sunt liberi ok? Acolo unde sunt acum sunt mai bine... nu... nu mai plange! Ar trebuii sa fii fericita pentru ei, da? Promite-mi ca nu vei mai plange niciodata! Promite-mi ca atata vreme cat vei sta langa mine nu te vei mai pierde cu firea! Promite-mi ca nu vei face ceva necugetat!
- Promit, am raspuns inecandu-mi un suspin.
Lionel si-a infasurat bratele in jurul meu, strangandu-ma intr-o imbratisare calduroasa.
As fi vrut sa fiu acasa. Sa stau in pat si sa plang. Sa o vad pe mama, desi ma uraste. Sa ma uit pe fereasta micuta din camera mea si sa vad verdeta pomilor si a ierbii, caci aici inafara de cenusa si taciuni fumeganzi nu mai exista minic.
Lionel privea ingandurat albia secata a lacului. Locul din care obisnuiam sa ne intoarcem acasa, dar de unde acum, nu puteam decat sa ne auzim ecoul tipetelor disperate. Eram blocati aici, blocati cine stie pentru cat timp.
- Gwendolin...?
Mi-am ridicat capul catre Lionel care ma privea zambind.
- Te-ai gandit vreodata la cum te-ai fi comportat daca ai fi avut o familie? Ce ai fi facut...daca copilul tau era ca noi?
L-am privit nedumerita. Niciodata nu m-am gandit la asa ceva. Nici macar nu indrazneam sa ma gandesc ca m-as putea apropia de cineva fara sa fiu ranita, batjocorita sau lovita. Nu m-am gandit ca voi fi iubita de cineva, sau ca cineva va vrea vreodata sa ma asculte.
- Nu m-am gandit, am raspuns jucandu-ma cu degetele, probabil l-as fi ajutat.
- De ce crezi asta? Eu cred ca am fi procedat asa cum o fac si parintii nostrii, sti de ce? Pentru ca nu am fi cunoscut niciodata durerea respingerii, pentru ca nu am fi auzit niciodata strigatele disperate ale spiritelor in intunericul noptii, pentru ca demonii nu ne-ar fi bantuit somnul, pentru ca nu am fi fost noi! Am fi fost niste monstrii cu chip de om, asa cum sunt si ei!
- Nu inteleg, am raspuns sincera. Si pe buna dreptate, vorbele lui Lionel mi se pareau lipsite de sens.
- Vreau sa spun ca toate lucrurile prin care trecem ne marcheaza ca oameni. Pe noi, cei considerati nebuni, ne fac sa fim mai slabi...neintelesi. Ei, ceilalti actioneaza fara sa se gandesca...uhm...si ne ranesc pentru ca nu stiu prin ce trecem. Ei nu vad lumea asa cum noi o facem, intelegi? Daca te-ai fi nascut normala ai fi gandit ca ei, ai fi ranit la randu-ti o Gwen ce plangea ghemuita intr-un colt al camerei...
- Ba nu as fi facut asta! Eu nu vreau sa fie si altii raniti! Eu...eu nu as fi fost asa cum spui tu, as fi gandit la fel ca acum.
- Asta crezi tu, dar nu e adevarat. Si totusi, nu vom afla niciodata.
Cuvintele lui Lionel au facut lacrimile sa se reintoarca in ochii mei. De ce crede ca as fi ranit oameni? Eu nu sunt rea...eu sunt doar slaba.
- Gwendolin...?
- Da Lion...
- Demonul creease locul asta, asa-i? Il facuse dupa bunul sau plac. Isi imaginase copaci, flori, pasarile, totul...
- Da, banuiesc...
- Atunci, daca asta e adevarat... Ne putem creea si noi propria lume!
Lionel avea dreptate. Ne puteam imagina o lume numai a noastra!
_________________________________________________
ca sa vezi! mi-a revenit cheful de scis!
:)
sper ca a fost destul de ok
Si cum credeti ca va arata lumea celor doi?
CITEȘTI
To madness
Fantasy-Cât de mult mă iubești? M-a întrebat repede, lacrimile adunându-se în ochii săi cărămizii. -La nebunie! Am ţipat înainte să dispară. © 2014 _thequietone_ all rights reserved.
