To madness

Epilog

- Gwen nu poţi pleca pur și simplu! Mâine e lansarea cărţii, oamenii vor ca autorul să fie acolo! Domnul Frank și-a așezat mai bine ochelarii pe nas și a mai sorbit o gură de cafea. Deși voia să pară calm, tonul vocii sale era nesigur și ridicat.

- Oamenilor nu le pasă Frank, ei vor autografe, așa cartea valorează mai mult. Nu le pasă dacă ce am scris a fost real sau nu, și nici mie nu imi pasă ce vor crede dacă nu voi fi mâine acolo! Am nevoie de o pauză! Mi-a luat trei ani să pun la punct nenorocita aia de carte! Lucrez la ea de la nouăsprezece ani! Am ţipat, ridicându-mă de pe scaun și părăsind grăbită biroul domnului Frank, editorul și cel care mi-a tipărit cartea.

   In goana mea afară din clădire, m-am ciocnit de câteva persoane, dar eram prea nervoasă pentru a-mi cere scuze. Am oprit un taxi și am pornit spre garsoniera inchiriată pe care o impărţeam cu o studentă la medicină.

   Eu nu am apucat să-mi termin studiie, deși am incercat să fac niște cursuri cu profesori privaţi. Toţi au un tarif prea ridicat, iar pentru o tânără de douăzeci și doi de ani, al cărui singur venit provine din drepturile de autor pentru niște volume de povestiri, era exagerat de mult. Am renunţat la invăţatul cu profesori, am ales in schimb varianta autodidactă, iar colega mea de apartament imi imprumută cu plăcere cărţile și notiţele sale. Erica este o companie plăcută, iar ea este mai mult ca mulţumită de prietenia noastră pentru că obișnuiesc să-i scriu eu eseurile și temele, o fac din plictiseală.

   Ajunsă la destinaţie, am plătit cursa și am coborât grăbită din taxi. Nu aveam de gând să rămân acasă, trebuia să ajung la ospiciu, la locul care mi-a salvat viaţa.

   Spun asta deoarece unul dintre doctorii din ospiciu a descoperit că-i minţeam. Așa că mi-a spus că ascunzându-le niște detalii, fie ele și neimportanete ei nu mă pot ajuta. Așa că le-am spus tot, despre ziua aceea in care am implinit șaptisprezece ani, despre curtea aceea in care l-am intâlnit pe el, despre toate lucrurile pe care le-am văzut și tot ceea ce am simţit, le-am spus despre Boka și Tristan, demonul, lacul, Lionel ... Ei au spus că toate acestea nu au fost reale, dar că e uimitor ce a putut creierul meu concepe așa că m-au sfătuit să scriu. Să scriu tot ce vreau.

   Și de atunci fac același lucru, am continuat să scriu. Chiar dacă cititorii mei cred că e ficţiune, eu știu că totul a fost real.

- Erica ești acasă? Am strigat in timp ce deschideam ușa apartamentului. Nu aveam de gând să mai intru, aveam nevoie de ea, sau mai bine zis de ea și de mașina ei.

- Sunt aici, Gwen! Sunt gata intr-un minut!

***

   Am pășit in salonul alb in care eu și prietena mea cea mută, Magnolia, am stat doi ani impreună. Ochii aceia verzi incă mă priveau din patul ei. Spre deosebire de mine, ea nu și-a revenit. In fiecare weekend vin aici pentru a o vizita și pentru a-i povestii ce am făcut, deși ea nu-mi acordă prea multă atenţie. E tristă și continuă să plângă.

   Am părăsit salonul și m-am trezit singură pe holul pustiu. Din biroul doctorului Moretz se auzeau râsete, bănuiesc că avea un vizitator. M-am apropiat de ușă și am ciocănit de câteva ori, inate ca doctorul să-mi răspundă. Mi-am strecurat capul pe ușă și i-am făcut doctorului cu mâna. Acesta s-a ridicat de pe scunul lui și m-a invitat inăuntru. Musafirul său era un băiat de vreo douăzeci și patru- douăzeci și cinci de ani, cu părul de culoarea caramelului și cu o faţă ce-mi părea cunoscută.

- Gwen, aș vrea să ţi-l prezint pe rezidentul meu Marshall Evans. Este un băiat extraordinar. Marshall ea este Gwen, o fostă pacientă și actuală scriitoare. Ar trebuii să-i citești cartea, este explozivă! Dacă stau să mă gândesc puţin, chiar am un exemplar...aici. I-a dat cartea lui Marshall, și a zâmbit satisfăcut in timp ce se așeza la loc in scaunul său tapiţat. Ia loc Gwen.

  M-am așezat pe micuţa canapea din faţa biroului domnului Moretz, lângă rezidentul său. Marshall răsfoia paginile cărţii cu o incruntătură ciudată pe faţă.Puteam să jur că am mai văzut incruntătura aia la cineva.

- Nu-i așa că-i o lucrare fantastică? Atâtea detalii, a descris lumea aceea ca și cum ar fi trăit acolo...iar băiatul...și dragostea lor spulberată, m-au induioșat până și pe mine.

- Adevărat... Ochii lui Marshall s-au ridicat către mine, iar in interiorul meu ceva a prins viaţă. Culoarea aceea cărămizie...Lionel, dar nu...nu era posibil...

- Mă scuzaţi...trebuie să ies puţin la aer...am spus ridicându-mă brusc de pe canapea, atât de brusc incât l-am făcut pe Marshall să-și scape cartea.

- Marshall ajut-o te rog să iasă, discutăm după...

   Marshall mi-a așezat un braţ după gâtul său și m-a scos afară din cameră, continuând să mă târască după el pe holurile ospiciului. A deschis o ușă și o lumină puternică mi-a izbit faţa, eram pe un balcon. Marshall m-a așezat pe un scaun, iar el s-a așezat pe un altul in faţa mea.

- Ești bine? A intrebat așezându-și o palmă pe piciorul meu.

- Uhm da, am ameţit puţin, atâta tot. Am spus ridicându-mi privirea către el.

- Și spune-mi Gwen...povestea ta, băiatul din poveste este real? L-ai intâlnit?

- Eu...eu așa cred...am răspuns nesigură.

- Și dacă l-ai intâlni, l-ai recunoaște? Crezi că s-a schimbat?

- Nu știu...au trecut aproape cinci ani...nu-mi amintesc prea multe...

- Eu imi amintesc Gwen...

- Poftim?

- Lionel Marshall Evans. Intr-o zi a intâlnit o fată mică și speriată, cu braţele și inima rănită. S-a indrăgostit de ea, dar nu a putut să o păstreze pe vecie așa cum ii spusese. A căutat-o insă neincetat din ziua in care zidul s-a prăbușit, așa cum ii promisese, așa cum jurase că va face. A găsit-o in niște registre vechi...i-a decupat poza și a ţinut-o după el mereu. A adormit cu gândul că intr-o zi o va revedea, iar ea il va recunoaște...

   Șiroaie de lacrimi imi curgeau pe obraji, iar inima imi pulsa cu putere. Lionel plângea și el, ţinându-și faţa in palme. Mi-am infășurat braţele in jurul lui și am continuat să plângem, fără să vorbim, fără să ne mișcăm.

   In sfârșit eram impreună...in lumea reală. In sfârșit il puteam atinge și știam că nu va dispărea ca in nenorocita aia de zi in care totul a fost distrus. I-am cuprins obrajii cu palmele și mi-am lipit buzele de e sale, intr-un sărut scurt, dar care a adus la viaţă toată dragostea și  dorinţa mea faţă de el.

- Te iubesc...am șoptit lipindu-mi fruntea de a sa și privindu-l direct in ochii. Dar tu?

- La nebunie, mi-a răspuns unindu-și buzele cu ale mele.

                        Sfârșit

____________________________

oh... deci așa se simte când termini o carte...e ciudat, imi va fi dor de Lionel și de Gwen...

deci vă mulţumsc tuturor pentru că aţi citit, pentru voturi...și puţinele păreri pe care le-aţi lăsat.

dacă au rămas chestii nelămurite, intrebaţi.

:( mă simt aiurea...