To madness

5. Intruși

  Liniște. Acesta este singurul lucru pe care-l pot spune despre orele ce au urmat. Nimeni nu a venit să mă caute. Eram din nou singură. Boka nu s-a mai întors să vadă ce fac. Mă simt abandonată.

  Ciudăţeniile pe care le văd mă inspăimântă. Imi este frică. Mi-e frică de propria-mi persoană. Imi este greu să-mi accept situaţia psihică. Nu mai vreau să fiu așa.

  Mama nu a venit incă să-mi bage pastilele pe gât sau să ţipe la mine. Liniștea asta mă terorizază. O urăsc. Urechile îmi ţiuie și mă simt pustiită.

  Soarele era aproape de apus, iar cerul căpătase o nuanţă roșiatică. Ar fi trebuit deja să se innopteze punând la socoteală și timpul petrecut dincolo de poartă.

  Lucrurile mi se par bizare. Parcă timpul ar sta în loc atunci când sunt acolo. Ei bine totul este de neinţeles în lumea mea. Poate ar trebuii sa-l întreb pe Lionel. El sigur are un răspuns.
 
  Nu știu ce s-a intâmplat cu noi. Nu știu de ce m-am întors înapoi în cadă atunci când m-a imbrăţișat. Am impresia că cineva mă vrea departe de el, dar cine? Sau mai bine spus, ce?

-Ești așa naivă...

   O voce melodioasă vibra în atmosferă. Boka. Prietena mea neinsufleţită a ieșit dintr-un colţ întunecat al camerei, aranjându-și rochia vaporoasă.

- Sunteţi intruși în acea lume. Nu știţi pe al cui teritoriu umblaţi. Nu ar trebui să te mai întorci acolo. Jocul în care ai intrat este unul periculos. Uită de băiatul acela. Nu te întoarce acolo. Voi nu ar fi trebuit să vă intâlniţi vreodată. Incetează să te mai duci acolo!

- Ce ști tu? De ce mă avertizezi? Nu am făcut nimic rău! Lasă-mă singură! , am ţipat eu.

_________________

- De ce nu iţi iei pastilele? Gwen! Uită-te la mine, de ce nu le iei? Nu lăsa capul în jos! Privește-mă fetiţo!  De ce continui să faci asta...sunt..sunt singură și nu știu cu ce să te ajut...

  Femeia din faţa mea avea ochii roșii de la plâns și abia iși găsea cuvintele printre suspine. Azi nu m-a bătut. Mi-a spus că e singură, cum sunt și eu. Mi-a spus că nu știe ce să facă, cum nici eu nu știu.

  Și totuși e o străină. Nu o compătimesc, știu cât doare să nu ai cui să-i vorbești. Nu mi-e milă de ea, pur și simplu mă prefac că nu este acolo atunci când îmi strâng picioarele la piept și-mi acopăr urechile cu mâinile. Nu vreau să o mai aud sau să o văd.

  Vreau să mă lase să mor. Mi-am pus capul pe pernă și am tras pătura peste mine. Este târziu, iar eu trebuie să mă odihnesc. Sper că va pleca în curând de lângă mine. Vreau să fiu singură cu demonii mei.

  Cuvintele Bokăi îmi răsunau în minte. Suntem niște intruși. Insă eu nu am auzit sau văzut pe nimeni altcineva acolo. Pot să jur că am fost singuri mereu.

- Noapte bună, Gwendolin. Și nu uita, nu te întoarce acolo...

- Cine ești tu să-mi spui ce să fac? Dispari din viaţa mea! Lasă-mă în pace! , am ţipat eu ridicându-mă din pat.

- Cine să dispară? , se auzii vocea stinsă a mamei.

  Știu că ea nu vede sau aude ceea ce eu pot, insă asta nu inseamnă că nu există. I-am ignorat întrebarea așezându-mă din nou în pat. Perna moale și pufoasa îmi absorbea lacrimile asemenea unui burete. Întunericul din interior ieșea la suprafață permițându-le demonilor sa-mi bântuie somnul. Chiar nu ma mai simțeam capabila sa-i înfrunt, nu mai puteam rezista încă o noapte înconjurată de aceștia.

  Eram prinsa în mijlocul lor. Ma priveau ca pe un trofeu, le aparțineam în totalitate.

_____________

  Respiraţia îmi era sacadată și corpul mi se zvârcolea pe podea. Piciorul pe care-l primisem în pântec m-a făcut să scâncesc de durere. M-a apucat strâns de păr târându-mă pâna la ușa băii. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji și gâtul începuse să mă usture din cauza suspinelor.

- O să-ţi arăt eu ţie, pacoste!

  Tonul vocii sale făcea sângele să-mi ingheţe în vene. A deschis violent ușa băii aruncându-mă pe gresia rece și continuând să mă lovească cu picioarele și pumnii până când totul a devenit negru.

  Când m-am trezit ma aflam, ca de obicei în faţa porţii. Ploaia de lovituri dispăruse, la fel ca și tatăl meu. Eram singură. M-am ridicat stângace de jos și m-am îndreptat către poarta care îmi devenise deja familiara. Am apăsat mânerul ruginit și am pășit înăuntru.

  Culorile erau mai pale de asta data. Parca prevesteau ceva râu. Mi-am întors precauta privirea către un pâlc de copaci. Întunericul din spatele lor m-a făcut sa cred ca nu mai sunt singura aici nu Lionel.

  Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării în timp ce întunericul se întindea peste tot în jurul meu. Am început să fug panicată către locul în care Lionel m-a dus în prima zi să-mi cureţe rănile.

  Lacrimile îmi impaienjeniseră vederea, iar picioarele incepuseră să-mi amorţească. Nu știam de ce fug, nu aveam habar cine mă urmărea sau ce voia de la mine, dar aveam un sentiment ciudat. Eram terifiată.

Odată ajunsă în acel loc parcă intrasem în altă lume. Asistam la un concert al naturii acompaniat de vocea caldă a lui Lionel.

  Acesta stătea pe malul apei fredonând un cântec impreună cu ciripitul păsărelelor. Acestea îl ascultau tăcute după care iși începeau balada, umplând atmosfera cu trilurile lor. Apa ce cădea grăbită izbindu-se de stânci le completa simfonia.

  Păsările au amuţit pentru o secundă, iar mai apoi și-au luat zborul ciripind sunete mai ascuţite. Ceva le speriase și pe ele. Întunericul care mă urmărea le izgonise și pe ele.

  Lionel s-a întors nedumerit către mine. Părul castaniu ii încadra faţa imbujorată. Micile valuri ale apei se reflectau pe chipul său luminându-l și făcându-i ochii să strălucească. S-a ridicat și a început să pășească zâmbind către mine.

  Un altfel de fior mi-a străbătut trupul. Simţeam o căldură în stomac, aceasta ridicându-se tot mai sus în timp ce Lionel se apropia de mine cu pași lini.

  Odată ajuns în faţa mea și-a mușcat buza inferioară și a evitat să mă privească în ochi. Obrajii săi erau mai coloraţi ca de obicei și expresia feţei lui părea mult mai relaxată.

- Lio..

- Nu spune nimic. Eu am ceva să-ţi spun, începe acesta luându-mi mâinile într-ale sale și pironindu-și privirea într-a mea. Mai ţii minte când ţi-am spus că vreau să-ţi fiu prieten?

- Da, dar acum am altceva să-ţi vorbesc. Aici mai este cineva! Ne urmărește, Boka mi-a spus că nu trebuia să te intâlnesc...nu trebuie să fim prieteni, nu trebuie să mai fim aici!

  Mi-am tras mâinile dintr-ale sale și am înapoiat cu câţiva pași. El a rămas pe loc privindu-mă șocat, ochii ii erau sticloși din cauza lacrimilor ce refuzau să curgă. Și-a  apucat părul cu mâinile și a început să scuture din cap negând ceea ce-i spusesem.

- Nu..nu...tu..eu..trebuie să fim apropiaţi, trebuie să-ţi fiu alături! Știu asta! O simt! Spune acesta continuând să-și scuture capul. Ei mi-au spus că.. că tu ești aceea.

- Care "ei" ? Am întrebat, aruncând o privire în jurul nostru.

- Te-am visat! În ziua în care te-am intâlnit! Eram pe punctul de a fi ucis, iar tu ai venit și m-ai salvat. Niciodată nu am fost salvat! Inţelegi acum? Inţelegi de ce am nevoie de tine? Tu ești salvarea mea, a spus acesta izbucnind în lacrimi.

________________________________________________________________

Sper că v-a plăcut, lăsaţi-vă părerea despre capitol și toate cele.