Vom ajunge în Iad (BoyxBoy//YAOI)

Capitolul 13. Regrete (Miles)

N/A

Am stat si m-am tot gandit la aceasta lucrare. Are rost sa ma mai ostenesc sa o scriu sau ar fi cazul sa ii ofer o incheiere? Voi, dragi cititori, ce parere aveti?

— Miles nu poţi sta la nesfârşit închis în casă. A trecut deja o săptămână! Lasă gândurile de-o parte şi hai să discutăm la o cafea, te rog!

          Îi auzeam rugăminţile deşarte şi cuvintele ei treceau aleatoriu pe lângă mine. Lexie era singurul meu sprijin în ultima perioadă şi legasem cu ea o prietenie strânsă încă din primele zile în care mă mutasem în Los Angeles. Ea mi-a oferit sfaturi şi mi-a arătat toate locurile superbe ce le ascundea acest oraş măreţ. Mă însoţea la concerte şi întotdeauna era în backstage, nerăbdătoare să mă felicite pentru spectacolul susţinut. Ea era cu adevărat o persoană bună şi înţelegătoare şi din teama de a nu strica această prietenie, am decis să nu formăm un cuplu. Îmi ştia situaţia şi  tot ce se întâmplase între mine şi Alex. Nu ştiam cum, dar avusesem puterea să mă confesez în faţa ei. Şi m-a înţeles, m-a ridicat când eram la pământ şi mi-a oferit tot suportul şi toată dragostea ei necondiţionată. Şi îi eram recunoscător, dar ea nu era Alex Turner. Cu toate că mă ataşasem de ea, nu mi-l puteam scoate din minte pe micul muzician, pe copilul arogant şi înfumurat pe care credeam că îl urăsc.

          Nu l-am urât niciodată, din contră, îl admiram. Şi cu timpul am început să investesc sentimente, să îmi pese de el, să îmi placă să îl ştiu alături. Voiam să îl protejez şi să-l ţin lângă mine o veşnicie şi asta pentru că merita. În ciuda comportamentului său bizar şi rece, ştiam că undeva în adâncul sufletului său mă aprecia. Doar că nu era capabil să îmi arate acest lucru şi îl simţeam că îi era teamă. Alexander fusese de multe ori încercat şi în plus, era singur, fără o familie iubitoare şi fără cineva care să îl ajute. Dar am încercat să fiu acolo pentru el, în ciuda a tot ceea ce se întâmpla între noi. Bun sau rău, era acolo şi simţeam nevoia să îl protejez. Şi cu toate acestea, nu el a fost motivul pentru care am ales să părăsesc Londra şi să mă rup de tot ce mă legă de acel loc vicios. Nimeni nu îşi putea imagina cât de greu mi-a fost să las totul în urmă şi să plec, nimeni nu ştia ce sacrificii a trebuit să fac pentru a ne fi bine amândorura.

          Ştiam că îl aruncasem de pe o stâncă şi îi rupsesem sufletul în mii de bucăţele, eram conştient cât de fragil era, dar a trebuit să o fac. În plus, nu am putut să îi cer să mă urmeze. Nu am putut să fiu atât de egoist şi să îi cer să renunţe la viitorul său, la tot ceea ce iubea şi construise în atâţia ani. Cum aş fi putut să îl rup de muzică şi să îi cer să o ia de la capăt? Nu am vrut să fiu atât de egoist pentru că ar fi făcut-o. M-ar fi urmat.

          Ştiam că a plâns şi că s-a închis în el. Văzusem efectele şi îmi era suficient.

— Miles? Tu mă asculţi?

— Lexie, îmi pare rău, cu altă ocazie, i-am spus închizând instantaneu apelul.

          Mă purtam ca un neghiob cu ea, dar chiar nu ştiam cum să reacţionez tuturor presiunilor. O săptămână aproape şi nu reuşisem să trec peste momentul revederii cu el. Neîndemânatic şi cu picioarele tremurânde, m-am ridicat de pe pervazul geamului. Vremea era splendidă şi numai bună pentru plimbare, dar nu voiam să aud de aşa ceva. Timpul se oprise în loc pentru mine şi nu ştiam cum să-l fac să revină la normal. Nu ştiam cum să mă vindec şi cum să alung durerea din piept. Mi-am aprins o ţigară şi am constatat că nu fusesem în stare să mănânc ceva în acea zi. Era trecut de ora patru după-amiaza, iar eu zăceam ca o legumă gândindu-mă la Alex. Probabil se bucura de o vacanţă în Caraibe alături de prietenii săi şi sărbătorea în fiecare noapte, pe când eu eram mai distrus ca niciodată. Leneş şi încă îngândurat, m-am aşezat pe tocul uşii ce dădea în curtea din spate. Eram incapabil să funcţionez normal şi nu făceam altceva decât să mă gândesc la el şi să retrăiesc la infinit momentul în care ne-am revăzut.

          Ura ce zăcea în spatele ochilor cândva blânzi mă distrugea, iar cuvintele aruncate în batjocură mă săgetau. Alex se schimbase mult, dar niciodată nu mă aşteptasem să ajungă chiar atât de rău. Nu mai ştiam cine este, ci doar îl identificăm cu artistul ce urca pe scenă pentru că voiam să ţin departe de mine imaginea ce mi-o crease acum o săptămână. Voiam să îl păstrez în amintirea mea ca fiind acel Alex inocent. Şi nu îmi rămăsese nimic de făcut decât să trec peste incident, să îl dau uitării şi să închei acest capitol. Fusese o greşeală colosală să încerc să îi vorbesc şi asta pentru că flacăra s-a reaprins în sufletul meu şi aveam să trăiesc cu acest dor încă o veşnicie. Îmi era cu adevărat dor de el, iar sentimentele mă năvăliseră oarecum pe neaşteptate. Nu aş fi crezut că mă va afecta atât de tare revederea cu el. Dar oare voi mai avea ocazia să mă revanşez faţă de el? Să îi spun ce s-a întâmplat cu adevărat? Voi mai putea să îi privesc irişii căprui atât de aproape? Îmi va mai răspunde vreodată cu un zâmbet? Îl voi mai putea strânge la piept?

Eram convins că nu.

          Totul se derula doar în mintea mea bolnavă, căci el îngropase de mult trecutul şi mă ştersese cu buretele. Şi o meritam, o meritam pentru că nu am făcut altceva decât să îl distrug şi să îl transform într-un monstru. Mi-am lăsat capul pe spate încercând să ţin în frâu lacrimile. Îmi promisesem, cândva, că nu voi mai plânge şi că nu voi mai regreta. Dar nu puteam, nu atunci când venea vorba de el.

Oare atâta afecţiune aveam pentru el?

          Nu înţelegeam de ce nu puteam să îl las să plece, să îi zic adio, să termin capitolul, să închid cartea şi să îi dau foc. Înţelesesem şi aşa că îşi găsise alţi înlocuitori, mai exact alt înlocuitor. N-am putut să nu rămân prin preajma lui în acea noapte şi nici să nu îl studiez. L-am văzut cât de apropiat era cu unul dintre instrumentiştii săi şi mă durea. Mă durea să îl văd că altcineva îmi ocupase locul. Mă durea pentru că eram un egoist şi îl voiam înapoi. Aş fi făcut orice să se poarte aşa şi cu mine, mi-aş fi dat ani din viaţă, doar să îl văd fericit lângă mine. Dar de cele mai multe ori, noi oamenii, avem o abilitate nemaiîntâlnită de a distruge tot ce este mai frumos în jurul nostru. Exact aşa eram şi eu. Un nătâng idiot care nu a ştiut să lupte pentru fericirea lui. Și îmi meritam soarta.

          Am părăsit barul plângând în acea noapte. Şi am plâns şi m-am blestemat pentru deciziile idioate, dar era atât de târziu încât nimic nu mai avea rost.

Am oftat şi mi-am şters lacrimile de pe obraz. Telefonul scoase un clinchet lângă mine şi am avut o tentativă să-l sparg. Cu siguranţă era Lexie ce îmi trimisese un mesaj prin care încerca să mă convingă să discut cu ea.

Nu m-am obosit să îl citesc.

          Am decis până la urmă să îmi văd de viaţa mea şi să mă ridic. Să mă ridic din noroi şi să accept realitatea crudă şi rece. Alexander Turner nu va mai sta niciodată în dreapta mea şi nu îmi va mai vorbi niciodată indiferent de ce aş fi făcut.

Rupsesem legăturile şi arsesem ultima pagină din cartea noastră.