Vom ajunge în Iad (BoyxBoy//YAOI)

Capitolul 21. Am pierdut tot (Alex)

N/A

Bună tuturor! Capitolul 21 este aici, dragilor! Sper să vă placă. 

          Alergam ca un nebun pe holurile spitalului încercând să ajung la salonul unde era internat Miles. Era în comă profundă încă de când îl aduseseră sau cel puțin așa auzisem în reportajul acela nenorocit. Suferise un accident grav de mașină, iar medicii erau rezervați în a oferi detalii despre starea lui. M-am oprit pentru câteva secunde să îmi trag sufletul și să îmi șterg lacrimile. Plângeam ca un nebun și simțeam cum mă destrămam pe dinăuntru. Nu eram capabil să procesez informațiile și nici să îmi imaginez cum ar fi viața mea fără el. Nu puteam concepe posibilitatea ca el să se stingă, nu acum, nu era momentul. Era tânăr, eram tineri și mai aveam multe de împărțit. Ostenit fiind, m-am sprijinit de perete și mi-am trecut mâinile prin par. Nu așa trebuia să se termine povestea noastră, nu așa trebuia sa ne despărțim, nu în circumstanțele acestea groaznice.
          Mă uram în acele momente, mă uram pentru ca l-am izgonit și m-am lăsat condus de gelozia mea absurdă. În cele din urmă am reușit să ajung în sala de așteptare unde aș fi vrut să mă prăbușesc la pământ, însă am dat peste o doamnă și un bărbat care așteptau naiba știa ce. Mi-am tras sufletul și mi-am făcut curaj să încerc să intru.

— Nu ai voie acolo, spuse femeia cu o voce stinsă. Tu ești Alexander?

          M-am întors către ea și am aprobat. Mi-a zâmbit și mi-a făcut semn către scaunul gol de lângă ea.

— Sunteți mama lui Miles?

— Da, mă bucur să te cunosc în sfârșit, Alexander. Miles îmi povestea mereu despre tine, a spus găsindu-și puterea să zâmbească.

— Cum se simte? Cum s-a întâmplat?

— Taxiul în care se afla a fost lovit de o altă mașină, iar acum este în comă, îmi răspunse ștergându-și lacrimile.

          Am înghițit în sec și nu m-am simțit în stare să răspund. Eram distrus complet și nu îmi rămăsese decât să mă rog să se trezească. Nu conta cât de rănit avea sa fie, voiam doar să îl știu în viață, lângă mine, să îi aud vocea și să mă certe. Nu conta dacă mă ura sau dacă avea să se răzbune. Îl voiam aproape.

— Tu esti bine? Arăți groaznic.

—Nu, mă simt groaznic de neputincios. Nu vreau să... să... nu se poate ca acesta să fie sfârșitul. E prea tânăr, i-am spus uitându-mă terifiat către ea.

— O să fie bine, trebuie! Miles este un luptător.
          Am aprobat și m-am lăsat pe spate acoperindu-mi chipul cu palmele. Nu îmi puteam stăpâni lacrimile și aș fi fost în stare de orice doar ca să îl știu bine. Voiam să îl văd, să fiu lângă el și să-i vorbesc. Poate dacă aș fi fost acolo s-ar fi simțit mai în siguranță, poate dacă mi-ar fi auzit vocea ar fi avut puterea să se trezească.

— Vrei să îți cumpăr ceva? Mă duc până la magazin.

         Atunci m-am ridicat brusc de pe scaun.

— Mă duc eu, rămâneți aici în caz de ceva.

— Rămâi tu, am încredere. În plus, am nevoie de puțin aer.

— Bine, eu nu vreau nimic, nu sunt în stare să înghit ceva.

          Femeia plecă în cele din urmă și mă lăsă singur în încăpere cu bărbatul misterios ce mă privea insistent. Am oftat și mi-am ascuns chipul. În scurt timp se așeză lângă mine și își drese vocea. Mi-am ridicat chipul doar să îi întâlnesc privirea. Era distrus și nu își putea găsi cuvintele. Nu înțelegeam cine era și ce căuta acolo și în același timp încercam să îmi dau seama dacă era un amic de-al lui Miles sau un coleg de trupă.