Vom ajunge în Iad (BoyxBoy//YAOI)

Capitolul 12. Amintiri (Alex)

N/A

Capitol nou și aici! Ce părere aveți, dragilor? Ce credeți că va urma?

          Ploua şi era frig. Cerul stătea să cadă peste mine, iar eu eram pierdut în gândurile mele. Picăturile se loveau de geamul de la încăpere, dar nu le dădeam atenţie. Cu grijă am luat încă o înghiţitură din ceaiul fierbinte şi mi-am aprins încă o ţigară. Combinaţia era foarte nefericită, dar băusem destulă cafea în ultimele ore. Coşmarurile mă bântuiau iarăşi şi îmi era frică să închid ochii. Îmi era frică să mă las pradă somnului pentru că ştiam ce orori aveau să mă prindă din urmă.

          Şi eram singur. Turneul se terminase, iar toţi prietenii mei au fugit departe de Londra şi de vremea capricioasă. Am refuzat să îmi părăsesc apartamentul şi asta pentru că aveam nevoie de linişte. La început am crezut că această linişte îmi lipsea, dar m-am înşelat amarnic. Trei zile şi deja nu mai rezistam. Trei zile nenorocite în care m-am gândit încontinuu la el. La Miles Kane. La nemernicul ce a îndrăznit să dea ochii cu mine după aproape trei ani în care nu am ştiut absolut nimic despre el, evident exceptând noutăţile din presă care oricum erau irelevante.

         Mi-am cuprins chipul în palme simţind aceiaşi fiori ce i-am simţit şi atunci când stătea în faţa mea. Părea schimbat, normal, doar se maturizase, dar avea aceeaşi privire caldă. Venise acolo special pentru mine, iar eu mă purtasem ca un nenorocit. Probabil nu ar fi trebuit să fiu atât de dur cu el, dar toată furia adunată în atâţia ani s-a revărsat asupra lui. Miles m-a distrus atunci când a decis să plece şi să lase totul în urmă. M-a lăsat singur să mă zbat, să învăţ din greşeli, m-a aruncat ca pe o jucărie folosită şi nici în ziua de astăzi nu i-am înţeles gestul. Nici măcar rămas bun nu am apucat să ne spunem, absolut nimic.

          Era o zi ploioasă, joi parcă, şi eram încântat că mă reîntorceam în studio. Scrisesem câteva versuri şi compusesem câteva acorduri ce mergeau perfect cu acele rânduri. Voiam să îi arăt lui Miles ce creasem, deşi nu eram în relaţii tocmai bune. Mă interesa părerea lui căci el era ca un fel de mentor pentru mine şi îl admiram enorm. Mi se părea cel mai bun muzician al generaţiei noastre şi întotdeauna îi ascultam cu mare plăcere piesele. Plecarea lui m-a dezamăgit cumplit. Golul lăsat de el era imposibil de acoperit, iar eu nu ştiam cum să fac faţă presei şi tuturor gurilor rele. Interviurile erau cumplite fără el alături de mine, totul era pictat în alb şi negru, anxietatea mă mânca de viu şi nici nu puteam să dorm.

          Mă deterioram. Şi îmi era frică. Şi îmi lipsea atât de mult. Şi îl voiam aproape şi în acelaşi timp regretam că fusesem un laş. Nu îi spusesem niciodată că am sentimente pentru el, nu îi mulţumisem niciodată pentru ceea ce făcuse pentru mine, pentru căldura oferită, pentru sfaturi, strângerile de mână, îmbrăţişările şi toată grija lui obsesivă. A fost cu adevărat o perioadă cumplită pentru mine. Luam somnifere pentru a evita durerea. Mă înecam în alcool în speranţa că voi uita. Scriam versuri şi mă rugam. Uneori plângeam.

          În schimb lucrurile au început să se schimbe între mine şi tatăl meu din momentul în care l-am zărit în backstage, după primul meu concert din Londra. Spre surprinderea mea, m-a felicitat şi a dat mâna cu mine. Mi-a spus că aparţin scenei şi că s-a bucurat de spectacol, iar acest vorbe nu au putut decât să mă încânte. Odată cu trecerea timpului, l-am acceptat şi l-am lăsat să pătrundă în viaţa mea. Nu era un adevărat sprijin şi nici nu aveam o relaţie normală ca între tată şi fiu, dar era ceva. Recent am început să comunicăm mai mult şi să încercăm să nu uităm unul de celălalt. Nu era tocmai fantastic, dar mă bucuram că îngropasem securea şi că mă aprecia câtuşi de puţin. Nu îl iertasem, dar i-am oferit încă o șansă. Și a știut să se bucure de ea.

          Am avut ocazia să îi cunosc familia şi implicit să îmi cunosc sora, pe Lucy, o adolescentă încăpăţânată, dar foarte inteligentă. Am petrecut Crăciunul cu ei şi am fost surprins să fiu primit cu atâta căldură. Soţia lui era o femeie minunată şi foarte vorbăreaţă, o prezenţă încântătoare şi mai că în unele momente îmi amintea de mama. Perioada neagră trecuse, iar faptul că reuşisem să stabilesc o legătură cu tatăl meu mă liniştise. Însă nu mă oprise din a comite tot felul de prostii. Nu voiam să mă dedic unei relaţii şi nici să îmi găsesc locul pentru că ştiam că voi avea de suferit. Ştiam că nimeni nu mă ia cu adevărat în serios şi pentru toate femeile eram acel Alex Turner, faimosul cântăreţ, cu care îşi doreau să ajungă în pat şi la braţul căruia voiau să fie văzute în presă. Nimeni nu mă cunoştea cu adevărat şi nimeni nu ştia ce zace în sufletul meu. Nu erau capabili să vadă cât de distrus eram. Devenisem imun la toate prostiile şi îi tratam pe majoritatea cu indiferenţă şi de la un nivel înalt, exact aşa cum meritau. Singurele excepţii erau probabil băieţii cu care mergeam în turneu. Danny îmi era cel mai apropiat, dar nu suficient de apropiat încât să mă confesez lui în totalitate. Nu era genul de relaţie pe care o avusesem cu Miles. Niciunul nu era capabil să vadă dincolo de mască ce o purtam zi de zi. Şi obosisem.

Eram pierdut.

          Până când el a reapărut în faţa mea şi a trezit în mine toate amintirile. Am simţit că trăiesc pentru câteva clipe, că am revenit la realitate, iar flacăra dintre noi s-a reaprins. Dar nu am avut curajul să admit şi să îl primesc cu braţele deschise. Nu am putut să trec peste faptul că s-a evaporat din viaţa mea fără să îmi ofere măcar o simplă explicaţie, una stupidă, nu m-ar fi interesat, căci cu siguranţă aş fi vrut să îl opresc. L-aş fi oprit pentru că nu ştiam să trăiesc fără el prin preajmă. Dar a fost o lecţie dură şi a trebuit să învăţ să fac acest lucru.

          Ce nu-mi dădea pace era faptul că mă purtasem ca un dobitoc. Ca un nemernic nerecunoscător atunci când a venit să mă vadă. Oare dacă l-aş fi lăsat să vorbească, mi-ar fi explicat? Oare ce mi-ar fi spus? Ce motive a avut să plece?

          M-am ridicat de pe canapea şi am început să mă învârt haotic prin încăpere. Gândurile mă măcinau şi căutăm răspunsuri. Le voiam cu orice preţ şi trebuia să fac ceva pentru a le obţine. Dar ce? M-am oprit în loc pentru câteva secunde şi atunci am realizat ce aveam de făcut. Grăbit, m-am strecurat în dormitor şi am început să împachetez bagajul ce nici nu apucasem să îl despachetez. Am luat la întâmplare cămăşi, pantaloni şi tot ce aveam nevoie.

          Trebuia să ajung în Los Angeles cât mai repede cu putinţă.