Vom ajunge în Iad (BoyxBoy//YAOI)

Capitolul 24. Speranța moare ultima (Alex)

N/A

Salut! Revin cu acest capitol și sper să vă placă. De asemenea, vreau să vă anunț că am schimbat datele din carte. Am decalat toată acțiunea cu un an, astfel că acțiunea din aceste ultime capitole se întâmplă la sfârșitul anului 2015. Știu că în general nu am respectat perioadele de timp din realitate, iar Miles și Alex sunt mult mai tineri în carte decât sunt ei în realitate în acest moment. Am ținut să fac aceste precizări pentru că nu vreau să deveniți confuzi atunci când veți citi următoarele capitole.

P.S: La media aveți piesa cântată de Alex Turner.

                                       //How many secrets can you keep?//

          Am căzut în genunchi imediat ce a părăsit apartamentul şi mă simţeam încă o dată pierdut. Miles avea să plece în Los Angeles, iar eu nici măcar nu am încercat să îl opresc. Cât de idiot puteam să fiu? Mi-am prins chipul în palme şi am lăsat frâu liber lacrimilor. Simţeam durerea apăsătoare din piept şi nu ştiam ce naiba să fac şi ce decizie să iau. Să-l las să plece? Să îi spun adevărul? Să îi spun că îl iubesc şi că el trebuie să rămână lângă mine? M-am ridicat în cele din urmă, iar picioarele îmi tremurau. Mă simţeam slăbit, dar nu îmi păsa. Nu îmi mai păsa de nimic. Trecusem prin atâtea greutăţi în ultima perioadă, prin atâtea suişuri şi coborâşuri încât obosisem şi voiam o pauză. De asemenea, am realizat că relaţia mea cu Miles nu a mers niciodată cu adevărat şi de fiecare dată când ajungeam să gustăm fericirea, stând unul în braţele celuilalt, în secunda următoare se întâmpla ceva, orice, oricât de mărunt, încât să distrugă totul şi să creeze o prăpastie între noi. Şi de ce? Eram amândoi orgolioşi, încăpăţânaţi şi răutăcioşi, iar asta nu ne-a ajutat absolut deloc. Noi ştiam doar să fugim unul din calea ceiluilalt atunci când dădea de greutăţi. Încrederea scârţâia, iar la capitolul comunicare eram aproape praf. Iar dacă aş fi putut da înapoi timpul, aş fi încercat să nu mai fiu atât de încăpăţânat şi aş fi luptat de zece ori mai mult pentru el. Astfel, nu i-aş mai fi permis nemernicului de Brandon să intervină între noi. Şi da, ar fi trebuit să îl cred pe Miles şi nu pe porcul ăla.

          Ajunsesem pe marginea stâncii şi priveam practic la prăpastia dintre noi. De data aceasta nu aveam cum să ne mai apropiem, nu aveam cum să o mai scoatem la capăt, iar asta mă termina. Iarăşi eram slab şi nu luptam, iarăşi lăsasem armele jos prea devreme. Eram incapabil să lupt pentru fericirea mea, eram un nenorocit ce l-a lăsat iarăşi să plece. Şi nu îmi explicam de ce. De ce simţeam nevoia să îl protejez de mine însumi? Dar îl iubeam şi asta nu puteam să schimb. Nici nu îmi doream asta.

          Leneş, m-am îndreptat spre dormitor şi am început să cotrobăi după prafuri. Doar asta îmi mai rămăsese, să mă droghez până aveam să uit. Să uit de mine şi de oricine. Poate venise vremea să renunţăm amândoi. Mi-am ridicat tricoul şi l-am tras pe mine, după care m-am refugiat în living. Am trasat două linii pe măsuţa din lemn şi le-am prizat instantaneu, fără să mă gândesc la cât de spart în gura aveam să fiu. M-am lăsat pe spate, pe canapea, privind tavanul. Nu aveam să îmi revin după plecarea lui. În adâncul sufletului ştiam că nu eram făcuţi unul pentru celălalt, nu eram suflete pereche şi nimeni nu era de partea noastră. Nici măcar noi.

          Pe seara Matthew a trecut pe la mine, aducând cu el bere şi mâncare, iar eu nu am fost în stare nici măcar să îl privesc. Stătea lângă mine punându-mi o groază de întrebări, dar nu reuşeam să port o conversaţie decentă.

— Miles se va întoarce în Los Angeles, i-am spus scurt, lăsând fumul ţigării să îmi scape printre buze.

— Şi nu ai încercat să îl opreşti?