Premiul De A Rămâne În Viață

O zi de vineri partea 1

*Dimineața*
*Din perspectiva Anei*

Încă o zi de școală. ....cât mai avem până la vacanță. .?

Se pare că mai am timp să mai dorm, dar prefer să fac altceva.

M-am dus în bucătărie și am aprins televizorul, că nu îmi place liniștea.

Și am început să "gătesc" ,adică doar am scos un iaurt din frigider, eram prea leneșă să îmi fac ceva.

Thomas a intrat în bucătărie.

Thomas:Ai auzit ce au zis cei de la știri? !
Eu:Nu.....chiar dacă am televizorul aprins asta nu înseamnă că ascult ce se spune acolo. Despre ce e vorba? E ceva grav?
Thomas:Școala noastă a luat foc noaptea asta.
Eu:Pe ce canal au dat știrea asta?
Thomas:Pe 5.

Îmi întind mâna să iau telecomanda, mut postul și, da, se pare că așa e.

E adevărat?

Eu:Tu crezi asta?
Thomas:Habar nu am. Mergem să vedem?
Eu:...da!

Am mers în spre școală.
Se pare că încă e în flăcării, chestia asta e posibila? !

Adică. ...nu sunt eu vreo piromană, dar sunt destul de sigură că focul nu avea cum să se mențină atât timp sau mă înșel?

Eu:Thomas?
Thomas:Ce este?
Eu:Putem să plecăm acum?
Thomas:Nu, sunt curios de la ce a pornit incendiul.
Eu:Dar, vei putea să vezi asta și acasă, la televizor!
Thomas:.....Ok....haide!

Am ajuns din nou acasă. Thomas, nu a ezitat și m-a întrebat:

-De ce ai vrut să plecăm? Ai pățit ceva?
-Nu. ...contează. ...
-Iar ascunzi ceva de mine!
-Of....Am să îți spun....Eu.....Îmi e frică de foc!
-Oh. Nu știam asta.
-Deci, ce o să facem cu școala?
-....Înainte aveam o profesoară care mă învăța tot ce am nevoie, fără să merg la școală. Cred că tatăl meu mai are încă numărul ei. Stai doar puțin să îl sun.
-Ok

Am profitat de moment și am început să îi scriu Laurei, nu am mai vorbit cu ea de ceva vreme, probabil e supărată pe mine.

Eu:Laura? Scuze ca nu am mai vorbit de ceva vreme dar am fost destul de ocupată, sper că nu ești supărată pe mine.
Laura: Când am fost eu vreodată supărată?
Eu:Asta e o întrebare capcană -_-
Laura:Nu e nimic. Se mai întâmplă, oricui.
Eu:Scuze că , dar mă poți ajuta cu ceva.
Laura:Depinde. ...cu ce?
Eu:Vreau să îl păcălesc pe Thomas că merg cu tine undeva, dar tu defapt să nu fi acolo. Nu mă înțelege greșit, dar am pățit ceva și am nevoie de timp petrecut singură.
Laura:Am înțeles, am să te ajut.
Eu:Mersi mult. Vreau să ști că mâine am nevoie de favoarea asta.
Laura:Ok. Și nu ai pentru ce să îmi mulțumești.

M-am întors către Thomas:

- Deci?
-Totul e pregătit. Va veni mâine.
-Dar. ...eu mâine am ceva de făcut! -Ce?
-Eu și cu Laura mergem la cumpărături. Plus că sâmbăta e sâmbătă.
-Ai dreptate, ce zici de Duminică?
-Nu*zâmbet până la urechi*

Mă întind pe canapea.

-Thomas, nu mă deranja, nu vreau să fac nimic azi. Nimic!
-Ești leneșă.
-Ce ai zis? Nu mă fă să mă ridic.
-Ești leneșă.

Mă ridic .

-Thomas? Unde te-ai ascuns, ți-e frică?
-Nu.
-Atunci unde ești?
-În bucătărie, mă uit pe telefonul tău.
-CE? !

Alerg repede spre bucătărie și îl văd pe Thomas cu telefonul meu în mână. Îl iau repede și fug spre canapea.

- Ana ,întoarce-te! De ce l-ai ciordit?
-Eu l-am ciordit....? Spune repede ce ai văzut!
-Nimic. Nu am putut nici să sparg parola. Care era?
-Crezi că ți-o zic?
-Nu. Totuși de ce ți-ai pus parolă? Ce ai de ascuns? Și de ce ai mănuși?
-Ca să nu îmi umble nimeni pe telefon. Nu am de ascuns nimic. Și am mănuși că îmi plac!
-Trebuie să te întreb, ai parole și pe aplicații?
-Normal. Cu două parole fiecare.
-De ce ți-ai pune 2 parole pe o aplicație?
-În caz că cineva îmi ia telefonul nu are cum să ghicească 3 parole diferite.
-Doar dacă e un hacker. Dar tu nu le uiți?
-Nu.

Îmi iau căștile de pe masă ,le conectez cu telefonul ,îmi închid ochii și mă întind pe canapea, încheind conversația cu Thomas.

Mai auzeam ceva murmurari pe lângă muzica mea, nu legam dat importanță, mai mult ca sigur e Thomas.

Deodată simt cum căștile îmi sunt scoase din urechi, și opresc muzica repede.

-Mă asculți?
-Nu. Ascultam muzica. Ce vroiai să îmi zici?
-Vroiam să te întreb ce asculți?
-Nimic special......cred.
-Hai să văd!
-Huh? Nu!
-De ce?
-Nu e genul de muzică care ți-ar plăcea ție.
-Ce muzică crezi că ascult eu? Populară?
-Operă.....
-*râde*Glumești nu?
-Nu. Cum ai un tată strict mă gândeam că. ...
-Ei bine, tata nu e chiar așa strict să mă oblice să ascult ce ascultă el. Să nu zici că tatăl tău te obliga să asculți muzica populară.
-Ba da, nici nu ști de câte ori am încercat să îl opresc, și sincer nu cred că voi reuși vreodată.