Premiul De A Rămâne În Viață

O surpriză

-Thomas, ce ai pățit? ! Calmează-te!
-Eu....NU POT!
-Ce poate fi așa de rău.
-Tata .....e la spital. Uită-te la televizor și ai să vezi.

Am aprins televizorul .Era adevărat, a ajuns la spital .A avut parte de un accident de circulație.

-Thomas, totul va fi bine.
-Am să mă răzbun!
-Stai puțin. Înțeleg că e dureros, dar asta nu va schimba nimic. Tatăl tău nu se va vindeca mai repede.
-Nu îmi pasă. Nu crezi că am primit destul?!
-Ba da, și te înțeleg, cred că și eu aș face la fel în locul tău. Dacă asta crezi tu că trebuie făcut, treabă ta, dar ascultă-mă, ăla a fost un accident, accidentele se întâmplă tot timpul, să nu crezi că acel om care conducea mașina a vrut să facă un accident. *mi-am pus mâna pe umărul lui*Sunt aici,și chiar dacă nu aș fi , oricum totul ar reveni la normal.

S-a întors către mine și m-a îmbrățișat.

-Te deranjează?

În momentul acela parcă am uitat limba română. Ce am pățit? De ce mă comport așa dintr-o îmbrățișare? !Nu Doamne, te rog, nu. Spune-mi că nu e cea ce cred.

-N-n-nu, CE? !
-Scuze, oricum dacă te deranjează.
-Nu fi copil, te înțeleg, la fel as face și eu.

De ce dracu am zis aia? !

*Din perspectiva lui Thomas*

Uh. .....ce ar trebui să spun acum?

-Vrei să vi cu mine, la spital, la tata?
-De ce nu? Haide!

Am mers ceva timp până am ajuns la spital. Când am ajuns în salonul unde stătea tata, l-a văzut pe Marcus.

Ce idiot! Înțeleg că e fiul lui, dar singurul lucru pentru care a venit aici a fost pentru a se asigura că tata îi lasă postul de primar lui.

Niciodată nu i-a păsat de altcineva, decât de el însuși.

-Hey! Thomas! Nu credeam că o să vi!

Grr

-

O asistentă a intrat în salon.

-Trebuie să vă facem încă o operație.

Tata era prea slăbit ca să răspundă. M-am uitat la tatăl meu, care nu părea prea fericit și sincer acum și eu aș fi trist, însă nu cred că operația e opțională.

-Trebuie neapărat să i se facă operația asta? Nu poate pur și simplu să sară peste ea?
-Nu , dacă ar fi fost așa ,nici nu aș mai fi venit aici.

Tata a oftat și și-a ridicat capul spre mine, zâmbindu-mi ,apoi închizându-şi ochii.

-Vă vom face operația în seara asta, așa că de acum să nu mai mâncați nimic. Așa că copii, e timpul să plecați.

Tata a dat din cap aprobator, nu avea ce altceva să facă.

*Din perspectiva Anei*

Mai puteam rămâne puțin totuși!
Mi-am zis în sinea mea, când ușa salonului s-a deschis, toți trei ieșind deodată.

Ce pot spune, ușa era destul de largă.

M-am uitat la Thomas, puteam să îi citesc tristețea din ochii. El era singurul dintre noi care ai ieșit cu capul plecat.

-Thomas, ridică-ți privirea....Va fi bine.

Thomas a oftat adânc, ridicându-şi puțin capul care încă era plecat.
Mi-a aruncat apoi o privire, parcă negând ce tocmai am zis. Apoi a tras aer adânc în piept ,îndreptându-şi privirea spre mine, încerca să nu plângă, dar nu a reușit.

Câte una lacrimile lui îi colindau fața , care era palidă, poate chiar mai palidă ca cea a tatălui său.

Fără să vreau o lacrima mi-a căzut din ochiul meu stâng, ajungându-mi și trecându-mi de buze.

-De când ați devenit voi un cuplu? ne-a reproșat fratele mai mare al lui Thomas, Marcus.

M-am întors către el,ridicându-mi mâna, însă Thomas mi-a prins-o

-Lasă-l pe idot, nu merită*șoptește*

Am oftat ușor ,renunțând la palma pe care o merita.

-Haide să plecăm, nu avem ce face aici.Thomas? Mă auzi? Hey!
-Scuze, haide să mergem.

În timp ce mergeam a început să plouă.

Aproape ajunsesem acasă. Thomas e încă cu capul în pământ.

M-am oprit din mers, făcând un pas înapoi.

-Thomas, ce zici, să mai rămânem afară?
-...bine...

Poate că ploaia l-ar mai liniști puțin. Nici nu vreau să știu cât îi este de greu să treacă prin asta.

Oare ar fi bine să îl las singur?

La ce naiba mă gândesc?!
Nu îl pot lăsa singur, cel puțin nu acum.

-Thomas?
-.....da?
-Vrei să vorbim despre..... ei bine , despre tot ce vrei tu ?
-....eu....
-Spune tot ce te supără, sunt aici să te ascult.
-Spune sincer, crezi că tata va supraviețui operației?

Pentru un moment am avut un fior care îmi colinda şirea spinării.

Nu cred că va supraviețui, pentru că deja părea destul de slăbit, încă o operație i-ar putea fi fatală.

Nu îi pot spune ce cred, îl va întrista și mai mult. Nu vreau să îl mint.

Am să îi spun ce cred. Dacă chiar așa se va întâmpla, poate nu va fi atât de dureros.

-Sincer.....nu cred că va reuși să supraviețuiască.
-Și eu la fel.
-Ne putem înșela, suntem oameni totuși, nu?
-Da, dar putem avea și dreptate.
-Haide totuși să fim optimiști. Există și șanse să supraviețuiască, deci nu te întrista, nu încă.