Condamnată la fericire

1. Adevărul?

Este aproape de ora cinci și jumătate. Mă aflu în auto-gara din Pitești, așteptând autobuzul ce merge spre orașul meu. Un drum pe care îl cunosc extrem de bine, dat fiind faptul că îl parcurg aproape în fiecare săptămână. Liceul l-am făcut aici. Patru ani de când am făcut acest drum relativ scut o dată pe săptămână; patru ani de când mi-am promis să dau tot ce am mai bun și să lupt pentru ceea ce vreau și patru ani de când Victor, prietenul meu cel mai bun nu mi-a mai vorbit.

Autobuzul a ajuns exact la ora cinci și jumătate, ca de obicei. Arunc o ultimă privire la Orașul lalelelor, știind că nu îl voi revedea prea curând. O boare caldă m-a mângâiat în timp ce intram în autobuzul plin cu oameni stresați care probabil se întorceau de la muncă.

***

În momentul în care am coborât din autobuz i-am văzut pe părinții mei, așteptându-mă cu zâmbetul pe buze ca de obicei.

— Amara! Credeam că nu mai ajungi! A plouat acolo? M-am uitat aseară la meteo și au zis că nu sunt șanse să plouă! a început mama, îmbrățișându-mă strâns.
— Andreea, lasă fata să respire! a zis tata, salvându-mă de miile de întrebări care urmau să mi se pună.

Am pornit pe jos spre casă, deoarece Căliman nu e cel mai mare oraș. Nici nu știu de ce mă tot întorc aici, dar ceva nu mă lasă să îl părăsesc, poate părinții mei, sau poate vecinii, sau chiar străzile pustii pe care am copilărit. Telefonul tatei a început să sune, întrerupându-mi șirul gândurilor. M-a luat pe nepregătite faptul că tata, omul stăpân pe sine care nu se enervează așa de ușor, a fost înlocuit de o altă persoană cu un temperament greu de controlat, un om pe care nu îl cunoșteam. Am decis să ignor asta, poate o fi vreo problema la birou.

În fața porții, mi-am văzut toți prietenii alergând spre mine țipând: surpriză! Erau chiar toți! Nu-i mai văzusem de mult timp pentru că ei învață în orașul acesta. Nu am înțeles niciodată asta, de ce rămân în școlile modeste de aici când pot pleca și își pot pune în valoare calitățile(care, ca să fiu sinceră nu sunt puține). Chiar și anul școlar e diferit aici: începe și se termină mai târziu cu o săptămână decât orice liceu normal. Alt lucru pe care nu îl înțeleg... Mă rog, încerc să nu fac teoria chibritului, chiar dacă uneori nu îmi iese. Plănuiesc să mă bucur de moment. Chiar dacă am rămas fără cuvinte.

— Hei! Credeam ca va trebui să mai aștept până să vă pot vedea! am suspinat, încercând să îmi stăpânesc lacrimile.
— Amara, am face orice pentru tine! a spus Andi, unul dintre cei mai buni prieteni pe care îi am.
— Așa este! a intervenit Andrada. Știi că poți conta pe noi pentru orice...
— ...Chiar și pentru a chiuli o zi de la școală, doar pentru a-ți face o petrecere surpriză, a completat Victor, a cărui voce m-a luat total pe nepregătite; ar fi trebuit să fiu nervoasă, cum îndrăznește să spună că ar face orice pentru mine după ce nu mi-a mai vorbit patru ani? Dar nu, eu i-am sărit în brațe și i-am spus:
— Victor! Să înțeleg că nici tu nu mai ești supărat pe mine? în timp ce rosteam cuvintele, m-am apropiat de el cu pași apăsați și l-am privit așa cum obișnuiam să mă uit la mama când eram mică și voiam înghețată.
— Mi-a trecut, puștoaico! mâna lui și-a făcut dum spre mine, ciufulindu-mi coada de cal care era perfectă înainte de asta.
— Hei, cui îi spui tu puștoaică?

Au urmat o discuție de genul ce s-a întâmplat în cele opt luni în care n-am mai vorbit și mai multe jocuri clasice de petrecere, gen Monopoly și Nu te supăra, frate! Totuși, părinții mei ultra-protectori nu ne-au lăsat să stăm decât până la ora zece și jumătate, când s-a dat stingerea.

— Pa! Mă bucur că ne-am revăzut! Treceți mâine după școală pe aici, bine? am spus robotic, uitându-mă în ochii fiecăruia.
— Să fii sigură!
— Nu scapi tu așa ușor de noi!
— Pe mâine, puștoaico!

Fără să mai spun nimic, am intrat în casă alături de parinții mei.
— Amara, cred că ar trebui să te culci, vorbim mâine despre ce s-a mai întâmplat săptămâna asta, a zis mama care era vizibil obosită.
— Ok! am spus căscând.

Uitasem cât de confortabil e patul ăsta. Ma așezasem, pregatită să adorm, când cineva a bătut în geamul camerei mele. Camera mea este la parter, iar uneori animale de pe stradă se mai lovesc de geamul meu, așa că am decis să ignor sunetul care deja începuse să devină deranjant.

***

Trecuseră deja zece minute de când bătaia în geam începuse, așa că m-am decis să merg să văd cine era. O mână rece mă trage pe geam, iar, inevitabil, eu încep să țip, dar el nu are nici o reacție.

– Cine ești? am țipat speriată, cu lacrimi care voiau cu disperare să îmi alunece pe obrajii rozalii.
– Mitrușcă cel isteț, îmi răspunde o voce pe care aș recunoaște-o oriunde, făcându-mă să răsuflu ușurată.
– Nu am chef de sarcasm la ora asta, Andi! Nu poți aștepta până mâine?
– Nu! Am primit ordin să te aduc la ora unsprezece fix, și oricum vom întârzia. Deci vii sau te duc eu? a spus trăgându-mă spre mașină.
– Ordin? De la cine? am spus în timp ce mergeam prin întuneric.
– Nu contează acum! Vei afla totul la momentul potrivit. Urcă!

Am urcat pe scaunul din dreapta. Curiozitatea asta o să mă omoare într-o zi. Dar până atunci trebuie să văd ce se întâmplă. Am încercat să aflu pe toată durata drumului, dar tot ce am primit a fost vei afla totul la momentul potrivit! Aveam încredere în el. Îl cunosc pe Andi de când purtam scutece. Mi-a fost alături în prima zi de școală, când mi-am scos amigdalele, și când am avut prima despărțire, chiar dacă aveam doar șapte ani iar iubitul meu nici măcar nu aflase că suntem împreună. Dar ceva era diferit: Andi pe care îl cunoșteam fusese înlocuit de un roboțel programat sa spună aceeași propoziție din nou și din nou. Gândul ăsta ma scotea din minți dar așteptam cu nerăbdare acel moment potrivit.

– Am ajuns, a spus Andi oprind în fața unui conac abandonat de la periferia orașului.
– Serios? Asta e vreun fel de farsă? un zâmbet cât se poate de ironic mi-a împânzit fața.
– Ce vrei să spui? a zis, aruncându-mi o privire fulgerătoare.
– Cum adică ce vreau să spun? Tot suspansul, toată faza cu vei afla totul la momentul potrivit! și chiar și modul în care m-ai luat de acasă! Toate astea pentru un conac abandonat? am izbucnit, nefiind capabilă să îmi stânesc sentimentele, ca de obicei.
– Intră și ai să vezi de ce e așa de important, a spus Andi în timp ce îmi deschidea ușa cea mare.

M-a condus spre o cameră în mijlocul căreia se afla o masă imensă. La masă stăteau toți prietenii mei, chiar și tatăl lui Victor, Ivan Dumitrescu.

– Ce se întâmplă? am spus, vocea tremurându-mi habar n-am din ce motiv. Credeam că petrecerea de bun-venit a avut deja loc, am zis schițând un zâmbet și încercând zadarnic să nu par speriată.
– Mă bucur că nu ți-a pierit simțul umorului! a spus Victor făcându-mi semn să mă așez lângă el.
– Mulțumim că ai adus-o aici, Andi! a spus Ivan. Amara, cred că ai crescut îndeajuns încât să înțelegi ce îți vom spune! Dacă nu, Andi te poate duce chiar acum înapoi în patul tău.
– Am venit până aici în pijamale! Nu mai plec până nu îmi spuneți tot ce aveți de spus!