Condamnată la fericire

9. Moartă...sau nu...?

Aveam o vagă bănuială...dar nu se poate să fi fost el! Trebuie sa mă concentrez pe ce e cu adevărat important! I-am dat block și am aruncat telefonul în pat.

Mesajele astea îmi lăsau un gust tare amar.

În mai puțin de un sfert de oră am fost gata, ceea ce era un record pentru mine. Chiar sunt entuziasmată de toată chestia asta, deși îmi doresc să nu se fi ajuns până aici. De când eram mică am vrut acțiune în viața mea, dar clipele de adrenalină pe care mi le doream vin cu un preț pe care nu știu dacă sunt pregătită să-l plătesc.

Ceilalți au coborât pe rând, apoi am urcat în mașina lui Victor( teoretic este mașina lui Ivan, dar Victor o folosește cel mai des).

Băieții s-au așezat pe scaunele din față iar eu și Andrada în spate. Ne îndreptam spre fostul magazinaș cu de toate. Încă nu puteam procesa câte s-au întâmplat. Nu mă simțeam de parcă totul ar fi început săptămâna asta. Parcă trecuseră luni întregi, deși rănile de pe corpul meu nu par să spună același lucru. Mașina a oprit brusc, scoțându-mă din gânduri. De când am revenit acasă, am început să visez cu ochii deschiși din ce în ce mai mult. Cum scap de asta?

– Gașcă, înainte să coborâm, a început Victor cu o privire mai mult decât serioasă,nu uitați ce a zis tata: nu le spuneți nimic despre...um...știți voi cine și știți voi ce!

Am aprobat cu toții, apoi ne-am îndreptat spre femeia blondă ce vorbea cu o doamnă îmbrăcată în negru.

– Ah, voi sunteți ăia trimiși de Ivan? avea o privire disprețuitoare acoperită parțial de părul său blond ce stătea în toate părțile; am aprobat cu toții, iar ea continuat: Păi ce, ați venit aici ca să stai pe capu' meu? Mergeți și jucați-vă, sau faceți ce naiba vreți, da' lăsați-mă în pace! Dacă găsiți ceva, deși mă-ndoiesc, mă cheamă Anca! Și să nu care cumva să atingeți lucruri fără să purtați mănuși!

După ce a terminat de vorbit, s-a întors la hârtiile pe care le semna. Nici unul dintre noi nu știa ce să facă, așa că am început să ne plimbăm printre ruinele magazinului. Toți ne-am oprit când am văzut cele trei urme lăsate în noroi și înconjurate de banda poliției.

Ce ne-a surprins cu adevărat a fost faptul că, acelea erau clar urme de tocuri.

– Um...Victor? am încercat să spun ceva, dar pur și simplu nu găseam cuvintele potrivite. Victor...nu ai spus că este...un bărbat?
– Da...așa am crezut...a spus. Poate că...

N-am habar ce voia să spună, dar vibrațiile telefonului meu l-au întrerupt. Am scos mobilul din buzunar, iar când l-am pus la ureche, vocea disperată a lui Ivan mi-a invadat timpanele.

– Lăsați orice facei și veniți la conac! a făcut o mică pauză, după care a repetat, ceea ce m-a neliniștit și mai mult.

Le-am spus și celorlalți și am fugit spre casă(nu înainte de a face o poză urmelor).

Alt drum tăcut, serios... Când am ajuns noi așa? Tăcerea abia de se păstra înainte, iar acum... Abia aștept să scap din asta...dacă o să scap...

Ajunși acasă am intrat în living, unde l-am văzut pe Ivan alături de o femeie cu părul prins la spate. Când s-a întors spre noi am înlemnit. O văzusem pe femeia aia de două ori: o dată plimbându-se pe întuneric printre mașini și diminieața următoare când știrista a anunțat moartea unei femei tinere.

– Copii, vreau să v-o prezint pe Ramona...ea este cea care a încercat să vă omoare...
– Of,of,of, Ivan, ai rămas la fel de naiv ca în vremurile trecute...și-a trecut mâna prin părul negru și a continuat. Copii, stați jos! Am multe să vă spun!

Nici unul dintre noi nu s-a clintit, stăteam în fața ușii cu gurile deschise și ochii aproape ieșiți din orbite. Eu am fost prima care s-a dezmeticit. M-am așezat lângă ei pe canapea și am spus:

–Te rog din suflet, zi-mi ca tu ești ultima persoană care se întoarce din morți!

Gura ei s-a deschis într-un râs delicat, arătând dinți de un alb perfect.

– Draga mea Amara, nu am murit încă! Sunt extrem de greu de ucis! Vă spun asta în caz că vă vine vreo idee. Totuși, ce s-a întâmplat în acea seară aproape că m-a doborât. Ha, eram atât de neajutorată pe atunci...o fetiță de pe băncile facultății ce credea că oamenii nu mint și că nimeni nu îi vrea răul... Dar asta măcar m-a trezit la realitate... Era în jur de nouă seara, de obicei îmi era frică să merg singură pe stradă la o asemenea oră, dar avusesem un curs foarte important de la care nu puteam să lipsesc. Foloseam lanterna telefonului, dar nu mă ajuta foarte mult. Când traversam strada, un claxon mi-a invadat urechile iar farurile m-au orbit. Am încremenit iar mașina aceea a dat peste mine. Crezusem că am murit, dar doar leșinasem. M-am trezit întinsă pe o canapea ca de lapte, în fața unui birou. Scaunul cu roți s-a învârtit, iar pe el stătea un bărbat cu o mască de ski.

______________________________________________________________Pam! Suspans! Sper că v-a plăcut!