Condamnată la fericire

Prolog

Ochii mi se deschideau încet. Mă aflam întinsă pe canapeaua cea albă din biroul unde am aflat cine era familia mea cu adevărat. Uitându-mă în jur îl vad pe el. Cel care m-a forțat sa trăiesc în iluzia că totul e perfect și că orașul meu nu are nimic ieșit din comun. Cel căruia până la începutul vacanței de vară îi spuneam tată. Se uită la mine, vrând să se asigure că m-am trezit cu adevărat.

— Bună dimineața! Nu am să te mint! La câte somnifere au fost necesare ca să adormi, nici măcar nu mai eram sigur dacă te vei mai trezi! umbra unui zâmbet maniacal îi bântuia fața. Oricum, cred ca vrei sa auzi ce am de spus.
— Dar cum de ești așa de sigur? Mai repede ascult oameni care zgârie o tablă cu cretă, decât să îți ascult ție vocea!
— Draga mea, crede-mă, chiar vei vrea sa auzi asta! Dacă faci ce îți spun, vei putea să îi salvezi!
— Ce? Despre cine vorbești?

A preferat să îmi ignore întrebarea –tipic lui și a ego-ului său imens– făcându-mi semn să îl urmez. Am mers pâna la capătul coridorului, iar atunci i-am văzut. Erau familia și prietenii mei, iar el îi ținea captivi!

— Ei bine, tot nu vrei să mă asculți?

NOTA AUTOAREI
Am decis să plasez acțiunea acestei cărți în România. Majoritatea locurilor și a persoanelor din această carte sunt produsele imaginației mele și a nopților albe.