Condamnată la fericire

17.Prinsă

Amara

Am închis telefonul. Apoi ochii. Nu dormeam. Nu mă gândeam la ceva anume. Doar că atâtea culori mă obosiseră. Aveam nevoie de o pauză. Dar atunci când Lucas aproape a scos ușa din balamale deschizănd-o, mi-am dat seamă că nu aveam să am parte de niciun răgaz....

– Hei! a spus el.
Speriată, m-am ridicat din pat și l-am privit, așteptând să aflu de ce venise.
– Ascultă! a continuat. Ne-am strâns cu toții în sufragerie, iar Eric m-a trimis să te chem... Nu trebuie să vii dacă nu vrei...

Nu am mai spus nimic și am mers spre sufragerie. Știu că a fost nepoliticos, dar nu de el trebuia să ma apropii!

Am salutat și m-am așezat pe unul din scaunele libere. Stăteam cu toții în jurul unei mese goale. Mi-au spus ca au comandat pizza în cinstea alegerii mele.

Am mâncat două felii de pizza. Nu asta era prioritatea mea. Trebuia să îi cunosc. Să învăț cum să îi citesc. Aveam nevoie să știu care le era următoarea mișcare cu ceva timp înainte să o facă. Aveam nevoie să știu care le era următoarea mișcare cu suficient timp înainte cât să îl anunț pe Victor.

După ce toată lumea era burdușită, scaunele au început să se elibereze, până în momentul în care am rămas singură cu Eric.

– Știu cine ești...a spus. Știu cine ești cu adevărat.

La ce se referea? Mă descoperise? Am decis să intru în jocul lui...

– Doamne, iubesc faptul că mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu! am dat ochii peste cap. Ce fată nu vrea să audă asta?

– Îți știu potențialul!

Asta era. Nu descoperise planul. Sunt în siguranță... Deocamdată.

– Ai putea fi spectaculoasă! a continuat.
– Sunt deja spectaculoasă!
– Mândria asta o să te omoare la un moment dat! a spus.

M-am ridicat. Nu vreau să aud asta! Nu suport să aud asta. Am făcut un pas, dar el mi-a prins mâna.

– Dacă m-ai asculta...
– Ce să ascult? am spus. Tu să mă asculți!

Mă uitam fix în ochii lui. Țipam. Nu eram nervoasă. Voiam doar să văd care era limita lui.

– S-ar putea să ai o mică idee despre ce aș putea fi, dar nu știi nimic despre ce sunt cu adevărat. Nu am venit aici ca să îmi spui că cine sunt acum nu e suficient. Fix de asta am încercat să fug! Ce? Crezi că mi-ai făcut vreun fel de compliment?

– Ești încăpățânată! a zis, zâmbind.

– Este unul dintre defectele teribilei, falsei mele personalități! Plănuiesc să stau destul de mult aici așa că va trebui să te obișnuiești!

– Doar pentru că tu ai renunțat la tine, nu însemnă că și eu am făcut-o. Destinul tău te așteaptă.

În momentul în care a spus ultima propoziție totul s-a oprit. Ochii mi s-au mărit, iar inima îmi bătea de două ori mai tare ca acum zece secunde. A zis-o intenționat? Voia să îmi atragă atenția? S-a dat singur de gol?

Mi-am întors privirea înapoi spre el. Zâmbetul nu îl părăsise nici acum. Simțeam ca mă prierd în ochii lui verzi. Nu într-un mod romantic. Ceva în legătură cu ei era ciudat...nefiresc. Poate că era o nuanță mult prea aprinsă. Poate formele aurii din jurul pupilei erau atât de rar întâlnite încât deveniseră distinctive personajelor din basme. Erau prea frumoși pentru un om atât de imoral.