Condamnată la fericire

2.Sibiu

– Victor avea dreptate! a continuat Ivan. Sarcasmul chiar nu te părăsește indiferent de situație!

Nu mai puteam spune nimic. Nu pentru că nu mai știam ce să spun, ci pentru că ardeam de nerăbdare să aflu ce e toată chestia asta! Prin cap îmi treceau tot felul de scenarii. Sper doar că prietenii mei nu fac parte dintr-o sectă.

– Am vrea să te alături grupului nostru! Andrada a rupt atât tăcerea cât și ultima mea speranță; asta e...voi face parte dintr-o sectă...
– Deci chiar sunteți o sectă, nu? am spus dezamăgită, dar serioasă.
– Nu suntem o sectă! au țipat toți.
– Asta ar spune cineva care face parte dintr-o sectă!

Gluma mea a fost mult mai bine primită decât am crezut. Toți începuseră să râdă ca niște nebuni. Cred că erau mai mult niște râsete nervoase,dar am încercat să râd și eu pentru a nu le strica cheful. Toate râsetele lor isterice s-au oprit în momentul în care Victor a spus nu. Era o liniște de mormânt. Nu observasem cât de bipolari sunt prietenii mei.

– Ok, dacă nu sunteți o sectă, atunci ce sunteți? am întrebat.
– Suntem un grup, a spus Carmen, așezându-se și ea la masă. Mă scuzați că am întârziat!

Victor a dat din cap, întârzierea lui Carmen nu era o problemă, apoi mi-a făcut semn să îl urmez. Am mers împreună pe un hol imens. Pereții erau îmbrăcați cu tablouri ale unor oameni pe care nu îi cunosc. Ne-am oprit în fața unei uși imense din lemn, încuiată cu un lacăt la fel de mare.

– Este ultima dată când te întreb, a zis Victor rupând liniștea conacului și făcându-mă să tresar. Ești pregătită?
– Pentru ce?
– Pentru a afla lucrurui care au fost ascunse de tine până acum! terminând ideea, Victor a lăsat o liniște apăsătoare să se aștearnă, apoi a început să bată un ritm din picior.
– Te porți ca un personaj dintr-un film de acțiune prost! am vorbit, destul de tare, parcă spărgând peretele invizibil dintre noi. Gata cu suspansul! Deschide ușa aia!

După ce mi-a mai aruncat o privire puțin spus ciudată a deschis în sfârșit ușa misterioasă.

– Bun venit în camera care îți va schimba viața, Amara! a continuat, făcând un gest ciudat cu mâna.
– Vicki, poți să termini cu replicile din filmele proaste și să îmi spui de ce naiba sunt la doișpe noaptea într-un conac abandonat?
– Gata, gata! a spus, ridicând mâinile în semn de predare. Acesta draga mea, este un album foto.
– No shit, Sherlock! am zis, vrând să mă îndrept spre ușă.
– Voiam să zic că este un album foto foarte important, Sherlock! a deschis albumul și a ajuns la o poză cu o femeie. Purta o rochie albă și parul ei blond arăta mai mult decât perfect. O cunoști? a întrebat Victor.
– Nu, cine e? am spus, încă fascinată de frumusețea ireală a acelei femei.
– Numele ei este Eva. Este stră-stră bunica ta. Mă mir că nu o cunoști! se holba la poza acelei femei de parcă ar fi foast cea mai importantă persoană din lume.
– De ce? Îmi poți spune ce a făcut de ar trebui sa o cunosc? am spus, colțurile gurii tremurându-mi, cerând cu disperare să înceapă să râdă de propria glumă.

Asta fac de obicei când sunt stresată: fac glume proaste cu carul, apoi mă pufnește râsul. Pentru cei ce nu mă cunosc, pare mult mai mult decât ciudat...norc că cel de lângă mine e Victor.

– Ai putea să renunți măcar o secundă la sarcasm? a oftat atât de tare, încât filele albumului se mișcau mai ceva ca de la un uragan...mă rog, exagerez, dar chiar a oftat rău.
– Bine! Am să încerc, dar nu garantez nimic.
– Ok, cred că îți va pieri cheful de glume după ce vei auzi asta. Draga mea Amara, ea, este persoana din cauza căreia suntem căutați de un tip mai mult decât periculos.
– Oh, haide, Vicki! Ce fel de farsă e asta? Mâine-poimâine ai să îmi spui că sunt o vrăjitoare și că va trebui să îl înving pe tipul ăla! Victor se uita în jos. Te rog să nu îmi spui că asta era marea ta dezvăluire!
– Nici chiar o vrăjitoare...Amara! Ai zis că ești pregătită! a zis...nu...a țipat Victor.
– Eram pregătită să îmi spui că mă placi...sau că mi-ai luat un cățel! Nu că sunt o adolescentă urmărită de un rău-făcător! Ajunge! O să merg să îi spun lui Andi să mă ducă acasă! spunând asta am deschis ușa, vrând să ies.
– Noapte bună, Amara! s-a auzit vocea pe care aș fi putut să o ascult ore în șir.
–Noapte bună, Victor! am coborât pe scările din marmură. Ajunsă din nou în camera cu masa imensă i-am făcut lui Andi un semn, înainte ca cineva să apuce să mă întrebe ceva. Du-mă acasă! am șoptit, trăgându-l spre ușă.
– Ce? Dar cum rămâne cu...
– Andi? Chiar vrei să continui cu farsa asta prostească? Mâine mă voi trezi târziu și asta doar din cauza voastră și a sectei voastre imaginare!
– În primul rând nu e o sectă, mai degrabă o alianță! Iar în al doilea rând, dacă tu chiar vrei să dai cu piciorul oportunității pe care o ai, bine! Eu te voi duce acasă! am aprobat, dar când ne îndreptam spre ușă, cineva m-a prins de mână.
– Dacă te răzgândești, poți să te întorci oricând! a spus Ivan, încercând fără succes sa mă privească în ochi.

Nu știu cum, dar am reușit să mă strecor în casă fără ca părinții mei să afle. Noaptea care a urmat a fost una agitată, plină de coșmaruri. Visam că sunt urmărită de fel și fel de persoane. Ce vis clișeic! Îl văd în toate cărțile polițiste, dar nu l-am crezut vreodată atât de real și de groaznic în același timp.

***

Dimineața următoare, m-am trezit, sperând că lucrurile pe care credeam că le-am spus au fost doar un vis. Dar speranța mi s-a spulberat atunci când l-am văzut pe Andi în fața geamului meu.

– Ce naiba cauți aici, inconștientule? Ce crezi că ar zice ai mei dacă te-ar vedea aici? am țipat. Haide, intră.
– Mulțumesc! Mă bucur că după întâlnirea de aseară mai vrei să vorbești cu noi.
–Cu tine, l-am corectat.
– Nu, cu noi! după ce a repetat ultimele cuvinte, toți cei cu care am vorbit aseară intrau pe fereastra mea.
– Nu, nu! Asta nu se întâmplă! Încă visez! Am să mă trezesc din clipă în clipă! în timp ce ziceam asta mă ciupeam și mă învârteam prin cameră, dar nu visam, durerea era cât se poate de reală.
– Ai terminat cu crizele? a spus Andrada.
– Nu, nu am terminat cu crizele! tonul meu se ridica odată cu fiecare cuvânt. Cum îndrăzniți să veniți la mine în cameră la unsprezece noaptea, să mă duceți într-un conac abandonat, care din nu știu ce motiv avea instalație electrică, să îmi arătați o poză cu stră-stră bunica mea perfectă, să îmi spuneți că sunt urmarită de un criminal, iar apoi să vă așteptați să mă port perfect normal atunci când intrați la mine în cameră pe geam? m-am oprit abia când nu mai puteam respira, deși mai aveam multe de spus.

– I-ați spus? tatăl lui Victor tocmai intrase pe fereastră.
– Nu, a răspuns Victor serios. Asta plănuiam.
– Unu, ce să îmi spună? Și doi, de când a devenit fereastra mea ușă principală?
– Trebuie să plecăm la Sibiu.
– Noi? Care noi? l-am întrebat din nou pe Victor, sperând ca de data asta să primesc un răspuns plauzibil.
– Tu și eu trebuie să mergem să îl găsim pe cel de care ți-am spus când ți-am prezentat-o pe Eva.
– Nici să nu te gândești ca merg la naiba-n praznic pentru că așa vreți voi!
– Te rog, mai dă-mi o șansă să îți explic! a spus Victor. Nu mai avea tonul său rece și indiferent ci unul cald cu care chiar m-aș putea obișnui.
– Bine! Dar e ultima dată când mai am încredere în unul din voi!
– Vino cu mine! nu știu dacă era din cauza stresului, dar cred ca Victor-cel-rece-și-de-neclintit tocmai mi-a zâmbit.