Condamnată la fericire

5."Destinul tău este aici!"

În seara aceea nu am putut dormi foarte bine. Deși, după insistențele doamnei Barbu mama a fost externată, nu mă puteam gândi la altceva în afară de tata. A plecat la Sibiu imediat după ce ne-am instalat în casa Andradei, zicând că ar fi nepoliticos să stăm acolo toți trei pentru o perioadă așa de lungă de timp. Nu am mai fost despărțiți pentru mai mult de o săptămână, așa că îmi va fi greu să nu-l văd în fiecare zi. Viața mea se apropie din ce în ce mai mult de un film prost...

Acum sunt în bucătărie. Nu am de gând să fiu o povară pentru mama Andradei, deci azi voi găti micul dejun. Inițial am vrut să fac niște clătite cu Nutella, dar nu aveam lapte sau Nutella. În final am hotărât să fac ouă ochiuri. Știu că nu va fi cel mai pompos mic dejun, dar va fi ceva care să țină de foame.

– Amara, ce faci aici? a spus Andrada, frecându-și unul dintre ochi.
– Gătesc!
– Dar ești un oaspete! Eu ar fi trebuit să gătesc! mi-a luat tigaia din mână, fiind totuși atentă să nu scape ouăle.
– Ba nu! Nu vreau să fiu o povară pentru voi! i-am smuls tigaia din mână și m-am apucat să pun ouăle în farfuriile de un alb imaculat. Casa Andradei era ca o a doua casă pentru mine, așa că știam unde sunt puse majoritatea lucrurilor.

– Fetelor! Ce faceți aici? a intervenit doamna Barbu. Amara, tu ai făcut astea? a spus, arătând cu un deget spre ouă.

Am aprobat cu o mișcare scurtă a capului, apoi ne-am așezat toate trei la masă.

– Amara, a continuat mama Andradei, știi că nu trebuia să faci asta, nu?
– Când am venit aici, am început eu ceea ce urma să fie un roman intreg, mi-am promis că nu voi fi o povară pentru dumneavoastră. Mi-am promis că că voi ajuta la treburile casnice și că... Andrada? E miercuri!
– Și? a spus ea cu gura plină.
–  Nu trebuie să te duci la școală?

Prietena mea a sărit de pe scaun ca arsă, mormăind o înjurătură. Nu pot să înțeleg cum a putut uita să meargă la școală... Mi s-a mai spus că sunt o prezență intimidantă, dar nici chiar așa...

Surprinzător, în zece minute, Andrada era deja în fața ușii. Se pare că nu va întârzia până la urmă...

– Eu trebuie să merg la muncă! a zis doamna Barbu, încălțându-se.
– Bine! am zis eu. La revedere! 

După ce gazda noastră a ieșit, m-am dus la mama, dar dormea. Mă bucur că se odihnește, dar nu îmi place să nu am cu cine vorbi. Am dat drumul la televizor și am început să mă uit la desene animate. Chiar mă săturasem de acțiune. Întotdeauna voiam acțiune în viața mea: să mă îndrăgostesc de un vampir sau de un mafiot, să aflu că am puteri supranaturale, sau să dezleg un mister, dar cum a apărut ceva care să mă scoată din rutină, am încercat să fug căt mai departe de acel lucru...

***

– Am venit! a țipat Andrada, deschizând ușa.
– Mă bucur! am țipat înapoi. Vorbesc serios! Mama doarme, iar eu m-am săturat să nu am cu cine vorbi!
– Păi, eu am soluția! a zis, butonând telefonul.
– Care? ochii mei se măriseră în momentul în care i-am văzut privirea. Ochii tăi îmi spun că nu-i de bine!
– Ba e de foarte bine! Le dau mesaje lui Andi și lui Vicotr! Vreau să ne întâlnim la pizzerie! Nu e grozav? se purta ca atunci când aveam doi ani, iar mamele ne promiteau că vom merge la McDonald's, deși nu îmi displăcea Andrada optimista.

Am dat aprobator din cap și am urcat pentru a începe să mă pregătesc. Prin a mă pregăti, vreau să zic că mi-am luat o pereche de pantaloni scurți, un tricou alb și mi-am prins părul într-un coc. Nu sunt cine știe ce pasionată de modă, sunt prea leneșă pentru a sta să fac machiaje sau coafuri complicate.

Am coborât, văzând-o pe Andrada în fața ușii. Din păcate, nu aveam vreun mijloc de transport, așa că a trebuit să o luăm la pas, dar niște timp împreună în plus nu a stricat.

De la geamul pizzeriei i-am văzut pe Andi și Victor râzând în hohote. Când ne-am așezat la masă, nici măcar nu s-au sinchisit să ne salute, continuându-și glumele. După ce s-au mai liniștit, iar o tăcere deplină s-a așternut, Victor a reluat o discuție pe care speram să nu fiu nevoită să o mai port:

– Deci, despre plecarea noastră la Sibiu... Ami, te-ai hotărât?
– Unu la mână: nu îmi mai spune Ami! am început eu lent și apăsat. Și doi la mână, nu vreți să încetați cu asta? Și dacă aș crede ceea ce mi-ați spus, mă crezi nebuna? toți se uitau nedumeriți la mine, așa că m-am văzut nevoită să explic. Ce fată normală la cap s-ar duce la mai bine de două sute de kilometri distanță după o persoană care îi vrea răul? Ce crezi că sunt? Detectiv?
– Chiar dacă fugi de el, a început Andrada sperând să mă convingă, destinul te va urmări chiar și aici!
– Bine! Dacă chiar așa e, oricine sau orice ar fi, să vină aici dacă are treabă cu mine! am zis, în timp ce mă ridicam.

O mână caldă, m-a oprit. Era Victor.

– A venit deja! am făcut o față ciudată, semn că nu înțelegeam o iotă din cuvintele sale, până când a spus: Incendiul! Nu crezi că e o coincidență prea mare că a izbucnit exact în ziua în care ai aflat adevărul? Destinul tău este aici!

______________________________________________________________

Bună dragilor! Un capitol nou! Acțiunea bate la ușă! Vă mulțumesc că citiți cartea și vreau să vă mulțumesc pentru că, împreună, am ajuns pe locul 38 în polițiste/ thriller!!!