Condamnată la fericire

3.Unchiul nebun

Zicând asta, Victor m-a luat de mână până la mașina sa.

– Stai! am spus, stricând atmosfera ca de basm. Nu crezi că ai mei se vor îngrijora când vor vedea că lipsesc? Ei se îngrijorează și dacă stau mai mult de zece minute în duș!
– Tata se ocupă de tot! a spus chicotind.
– Ești sigur? Victor a dat din cap, apoi m-am așezat pe scaunul din dreapta. Victor, îmi poți spune ce se întâmplă?
– La ce te referi? a zis de parcă l-aș fi trezit dintr-un vis.
– La...tine! Până acum erai Victor-cel-rece-și-de-neclintit, iar acum ești Victor-cel-care-zâmbește-și-râde-la-glumele-mele.
– Crede-mă, sunt îngrozit de ce se petrece, dar dacă ți-aș arăta asta, te-aș îngrijora fără rost! Va cam trebui să te obișnuiești cu Victor-cel-care-zâmbește-și-râde-la-glumele-tale.

Am afișat cel mai fals zâmbet al meu și am rămas tăcută restul drumului. Nu știam ce să mai zic. Era prima dată când rămăsesem fără cuvinte.

– Am ajuns! a spus deschizându-mi ușa.
Eram prea pierdută în gânduri pentru a realiza unde m-a adus.

– Asta e...e...casa unchiului meu... Tata mereu mi-a spus că e nebun, iar tu mă aduci tocmai aici ca să mă calmezi?
– Amara, unchiul tău nu e nebun! Doar că știe prea multe, iar asta l-a speriat pe tatăl tău. De fapt, Ed a fost singurul din generația tatălui tău care a avut curajul să își accepte destinul.
– Victor, vrei sa îmi spui că el nu e nebun, dar dacă accept chestia asta, toți mă vor considera una? Și ai putea, te rog să vorbești ca un om normal, fără cuvinte mari ca destin sau putere?
– M-ai înțeles complet greșit! Haide, el îți va explica mai bine!

Nu! Nu vrei să vobești cu el! Spune-i lui Victor să te ducă acasă și, eventual, mută-te în alt oraș!

Mi-am alungat conștiința și am pășit nesigură spre ușa casei unchiului Ed. Când mă pregăteam să apăs butonul soneriei, ușa s-a deschis. Am țipat, făcând un pas înapoi, dar Victor s-a dus să îi strângă mâna, de parcă nu ar fi văzut nimic.

– Bună Victor! a zis unchiul meu poftindu-ne în casă. Ce vă aduce pe aici? avea un zâmbet pe față, de parcă se cunoștea de-o viață cu Victor. Poate chiar așa era...chiar am nevoie de răspunsuri!
– I-am spus! răspunsul lui Victor a venit ca o furtună peste unchiul meu: zâmbetul i s-a șters brusc și s-a repezit să tragă draperiile.
–Veniți după mine! a spus cu o voce groasă, de care chiar nu îl credeam în stare.
– Unde? am întrebat.
– Undeva unde nu ne vor putea auzi ei! zicând asta a deschis o ușă de lemn și a început să coboare pe niște scări șubrede.
– Vezi? De asta îl numim noi nebun, i-am șoptit lui Victor. Hai acasă!
– Amara, ai încredere! după ce a rostit ultimele cuvinte, mi-a prins mâna într-o strânsoare puternică și am coborât după unchiul Ed.

Gura mea mai avea puțin și se lovea de pământ. Așa-zisul subsol care la oamenii normali este o încăpere plină de cutii prăfuite, la unchiul meu putea fii considerat o cameră dintr-un palat. Pe peretele de lângă ușă era pus un tapet ce imita o grădină de flori, macii predominând, ceilalți pereți fiind vopsiți într-un alb imaculat. Vis-a-vis de peretele cu tapet era o canapea roșie, care bănuiesc că era făcută din catifea dar nu am avut timp să o analizez prea mult, căci unchiul Ed ne-a zis să ne așezăm la masa uriașă din lemn.

–Bun, copii! Aici putem vorbi despre orice, fără să ne temem că vom fi auziți de cine nu trebuie! a urmat un schimb de priviri între el și Victor, apoi o liniște stânjenitoare.
– Acum îmi puteți spune ce se întâmplă? am spus, rupând acea liniște.
– Înainte de toate, spune-mi cât știi! tonul său era atât de serios încât simt că îl intimida chiar și pe Victor...nu credeam să-l aud pe nebunul Ed vorbind pe un asemenea ton.
– Păi știu de stră-stră bunica mea perfectă, Eva, de un tip căruia i s-a transmis ura față de familia nostră încă de mic și, mai nou, am aflat că nu ești nebun!
– O să mă prefac că nu am auzit ultima parte! a spus, schițând un zâmbet. Doar atât știe? a rostit,întorcându-se spre Victor.
– Ne-a fost teamă să îi spunem mai mult. S-ar fi putut speria, iar atunci ar fi refuzat să ne ajute, unchiu meu s-a încruntat și a început să se uite când la mine, când la Victor, până când a zis:
– Dar nu crezi că merită să știe adevărul?
– Ba da, dar cred că trebuie să îl afle de la cineva care știe cum să îl spună!
– Băieți! Bună! am spus mișcându-mi mâna ca și cum abia aș fi intrat în cameră. Sunt Amara, cea pentru care ne-am adunat aici...cea cu un nume ciudat! Vă amintiți? Bine! Acum puteți să îmi spuneți ce se întâmplă și să nu mai vorbiți de parcă nu aș fii aici? Mulțumesc mult!

Amândoi au oftat. Ok, totul e ciudat. Mă simt ca într-o carte polițistă. Nu că mi-ar displăcea!

– Amara, a spus unchiul meu după ce a oftat, mai știi când erai mică și veneai pe aici?
– Da, încercam să nu vorbesc foarte mult, pentru a nu trăda îngrijorarea din capul meu, deși cred că amândoi au văzut-o deja.
– Foarte bine! a spus, oftând din nou. Și îți amintești acea poveste cu prințul cel rău și prințesa curajoasă care i-a salvat pe locuitorii acelui regat?
– Da, dar cred că nu e timpul pentru basme acum! amândoi s-au uitat foarte ciudat la mine. Ziceam și eu! am spus, ridicând mâinile în semn de predare.
– Îți amintești și că acel prinț a jurat să se răzbune și să ia înapoi ce i-a aparținut? am dat din cap, nevrând să-l întrerup. Ei bine, nu era un basm... era povestea Evei.
– Ok, pe asta chiar nu o cred. Puteți să nu vă mai comportați ca într-un film prost și să îmi spuneți de ce naiba sunt într-un subsol ciudat în loc să dorm?
– Familiile noastre...
– Unchiule, suntem rude! Avem aceeași strămoși!
– Nu, Amara! a spus Victor. Se referea la familia ta și a mea!
– Continuând, a reînceput unchiul Ed, familiile noastre au avut un imperiu al bijuteriilor. Dar, orice afacere de succes atrage și hateri, cum le spuneți voi. Ei acționau din umbră, și niciodată nu le-am văzut chipurile. Își învață copiii de mici că singurul lor scop este să ne distrugă! Și, din generație în generație, un membru al familiei noastre trebuie să încerce să îi găsească...am fost eu, iar acum e rândul tău!

Mă pufnea râsul, dar m-am mulțumit doar prin a-l apuca pe Victor de mână și a-l trage până la ușa de la intrare.

– Ce crezi că faci? a țipat unchiul Ed.
– Plec! am spus fără măcar să îl privesc. M-am săturat de drama asta în care încercați să mă târâți! De fapt, mai vreau să știu ceva! De la ce vine Ed?
– Dacă te răzgâdești, sunt aici! Apropo, e Edgar!

Am intrat în mașină, spunându-i lui Victor să meargă cât mai repede! Abia așteptam să ajung acasă, dar, cu cât ne apropiam, cu atât eram mai aproape de un nor de fum care devenea din ce în ce mai dens.

Când am ajuns în fața casei am încremenit. Erau patru mașini de pompieri, două ambulanțe și o mulțime de oameni adunați.

– Ce? Ce se întâmplă? am spus sărind din mașina ce încetinise, pregătindu-se să fie parcată și îndreptându-mă spre prietenii mei.

____________________||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||______________________

Hei, dragilor! Gata încă un capitol! Încerc să le fac cât mai lungi! Sper că v-a plăcut!!