Condamnată la fericire

15.Cine e cel mai mare monstru?

Ochii mi se închideau în timp ce capul mi se înfunda în perna moale. În ciuda bormașinilor care se auzeau din toate direcțiile, am adormit în sfârșit. Nu știu ce mă așteaptă, dar știu că nu voi putea face față dacă „dorm pe mine".

M-am trezit auzind ușa de la intrare fiind descuiată. Cred că Andrada a ajuns în sfârșit. Mi-am pus papucii pufoși, apoi am coborât. Ramona și băieții erau deja jos, iar eu și Andrada ne-am alăturat lor.

– Ești pregătită să ne spui care e faza cu tipul ăla? am intrebat.

Înainte ca prietena mea să poată răspunde, cineva a bătut de trei ori în ușa de la intrare, apoi a apăsat soneria. Ivan abia apucase să se ridice, atunci când s-au auzit niște pocnituri. Încremenisem. Până ca vreunul din noi să apuce să facă ceva, ușa s-a deschis, iar pe ea au intrat trei bărbați: unul blond, unul roșcat și iubitul Andradei. Evadase. Credeam că îi părea rău, dar nu era așa. Mi-am dat seama că nu avea remușcări atunci când a strigat:

– Faceți ce trebuie făcut! Nu vrem să îl lasăm să aștepte prea mult în mașină.

Ceilalți doi bărbați s-au năpustit asupra băieților și a Ramonei. Bănuiesc că eu și Andrada eram cantități neglijabile. Ce-i drept, niciuna dintre noi nu ar avea capacitatea să le facă ceva decât dacă ar avea tot norocul din lume. M-am uitat în ochii Andradei, apoi spre ușa deschisă. O mașină neagră era parcată în față. Într-un moment în care nimeni nu era atent la mine, fără să mă gândesc vreo secundă am întins mâna pe masă, am luat cuțitul cu care cineva întinsese unt mai devreme, apoi l-am aruncat spre cel care era cel mai aproape de mine: Răzvan, iubitul Andradei. Speram să îi nimeresc capul sau pieptul, dar cuțitul i-a aterizat în stomac. Ceilalți doi au lăsat orice făceau și s-au năpustit asupra mea, dar, înainte sa ma prindă, am apucat să iau cuțitul și să îl mai înfig o dată, cu toată puterea, puțin deasupra stomacului. Mâinile îmi erau pline de sânge. Ușa de la mașină s-a trântit, iar bărbatul roșcat s-a apropiat de mine. Strigătul Andradei, înalt, asurzitor mi-a inundat urechile. Am încercat să mă ridic, dar pe umărul meu se odihnea mâna bărbatului, nelăsându-mă să fac asta.

– Ce ai făcut? a strigat Victor. Cum poți să faci asta?
– Cum poți să o faci cu atâta sânge rece? a continuat Andi.
– Dar...am crezut că ajut...am spus, încercând să nu plâng.
– Sunasem la poliție, a țâșnit Ivan.

Pe ușă a intrat omul din mașină. Când m-am uitat în ochii lui verzi un fior rece mi-a traversat șira spinării: era Eric.

S-a așezat pe unul dintre scaunele mov, apoi mi-a făcut semn să stau lângă el. Îmi era prea frică să mă împotrivesc. I-a făcut cu ochiul Ramonei, i-a aruncat o privire tăioasă lui Ivan, apoi s-a uitat la mine. Ramona nu s-a încruntat la el, din contră, i-a zâmbit... știam eu că e ceva cu ei doi.

M-am așezat pe scaun. Nu cred că m-am simțit mai inconfortabil vreodată. Eram tristă, tristă cu adevărat. Toți se holbau la mine, iar eu mă holbam la Eric. Așteptam să zică cineva ceva, dar el părea să savureze liniștea asta afurisită.

– Sărăcuța de tine! a murmurat Eric. Întregul joc este aranjat împotriva ta! Îți cer să lupți pentru ei, apoi te arată cu degetul și îți spun că ești un monstru pentru că ai mâinile pline de sânge! Liniștește-te acum! Aici este sigur! a întins mâna și mi-a șters una dintre lacrimi...nu m-am ferit. Nu ai cum să fi un monstru mai mare decât mine!

Lacrimile curgeau șiroi pe fața mea. Ce mi-a spus el nu ar fi trebuit să fie atât de liniștitor pe cât a fost. Dar... avea dreptate...într-un fel.

Ramona s-a ridicat și mi-a întins mâna. Am atins-o, iar degetele ei lungi s-au încolăcit în jurul palmei mele. Nu m-am uitat înapoi, dar l-am auzit pe Victor strigându-mi numele. Nici măcar nu l-am privit. Nu aș fi putut, chiar dacă acum îmi dădea dreptate.

– Dacă ieși pe ușa aia, a spus, atunci ești moartă pentru mine!

Plângeam, dar nu mă puteam întoarce. Nu sunt o marionetă sau un robot. Sunt un om, am sentimente...

Am ieșit amândouă, iar mâinile ni s-au desprins. Câteva picături de sânge murdăriseră mâna albă a Ramonei.

– Cred că totul era puțin prea mult pentru tine... a spus.
– Nu îți pasă de mine, am spus așezându-mă pe banca din fața casei, știu că pentru tine oamenii sunt simple piese de șah pe care le manevrezi cum dorești, dar asta nu funcționează cu mine! Știu că ești manipulatoare, egoistă, ignorantă...
– Vai! m-a întrerupt. Uneori cuvintele tale chiar îmi frâng inima!
– Uneori cuvintele tale chiar mă fac să cred că ai o inimă, am răspuns.

Am mai așteptat puțin. Eram mai liniștită. Am intrat înapoi, cu Ramona în spatele meu. Acum știam de partea cui vreau să fiu.

– Mă bucur că te-ai întors! a spus Ivan. Știam eu că vei face alegerea bună!
– Da, vorbele mele erau reci și tăioase.

M-am îndreptat spre Ivan, apoi am trecut de el și m-am întors la scaunele mov.

– S-ar putea să fac o greșeală. S-ar putea să îmi pavez singură calea spre cimitir, însă Eric avea dreptate: jocul ăsta este aranjat împotriva mea, dar voi face orice îmi stă în putință ca să îl câștig. Orice!

Am făcut un pas în spate, m-am uitat în ochii lui verzi și pătrunzători și i-am spus:

– Nu știu dacă pot fi un monstru mai mare ca tine, dar știu că aș vrea să încerc!

Ne-am ridicat și ne-am urcat în mașina cea neagră. Eram singură cu Eric, Ramona și cei doi bărbați ale călor nume le-am aflat mai târziu. În față aveam șoseaua și câțiva copaci pe ici, pe colo. Pentru prima dată în viața mea mă simțeam trădată. Pentru prima dată în viața mea eram înconjurată de oameni, dar mă simțeam singură.