Condamnată la fericire

6.Farse

– A venit deja! am făcut o față ciudată, semn că nu înțelegeam o iotă din cuvintele sale, până când a spus: Incendiul! Nu crezi că e o coincidență prea mare că a izbucnit exact în ziua în care ai aflat adevărul? Destinul tău este aici!

– Nu, Victor, am spus depărtându-mă încet. Nimeni nu a venit, căci dacă ar fi fost așa cum spui tu, eram deja moartă...mi-am acoperit gura, regretând din suflet ceea ce tocmai îmi ieșise pe acolo. Voiam ca ei să creadă că nu îmi e frică. De aceea refuzam să fiu de acord cu orice ar spune legat de asta, dar se pare că gura m-a luat pe dinainte.

– Ce ai spus? Parcă ziceai că ești prea mare pentru povești cu prințese și rău-făcători! a spus Andi râzând.
– Da, și ziceai și că nu vrei să faci parte din secta noastră! a enunțat Andrada, având aceeași atitudine ca Andi.

Victor a deschis gura pentru a spune ceva, dar am intervenit suficient de repede pentru a-l opri:

– Bine, bine! Voi ați avut dreptate și eu am greșit. Vreți, vă rog, să nu îmi mai scoateți ochii cu asta? voiam să mai spun și altele, dar gurile tuturor s-au lovit de podea.

–Tu...tu tocmai ai recunoscut că ai greșit? a început Andrada. Băieți, încercuiți ziua asta în calendar!

– Va trebui să cumpărăm un calendar mai întâi! a zis Victor. Dar cu siguranță va fi unul cu prințese!

Cu toții au început să râdă. Îmi vine să îi omor atunci când fac chestii de genul ăsta, dar dacă îi face fericiți... Pe cine păcălesc? Nu sunt o persoană atât de bună! M-am uitat pe geam și am văzut un stand cu înghețată chiar vis-a-vis de pizzerie.

– Bine, bine, râdeți în continuare! am zis, încercând să par afectată.
– Dar unde te duci?

Mi-am dat ochii peste cap și am arătat cu degetul spre standul de înghețată, apoi am pornit. Am cumpărat două înghețate: una de vanilie pentru Andi și una de pepene galben pentru Victor. Când am revenit în pizzerie, încă se discuta despre mine. Plănuiam să țin un întreg discurs, dar, toată chestia asta m-a enervat enorm de tare. M-am dus spre masa noastră și i-am murdărit pe amândoi cu înghețată cât de mult am putut, apoi m-am uitat în ochii Andradei, spunând pe un ton jos:

– Ne vedem acasă, prietenă!
– U-unde te duci? a zis ea cu glasul tremurându-i.
– Acasă! Îmi începe serialul.

Terminând de rostit ultima popoziție, am ieșit, lăsâdu-le o ultimă privire adâncă. Acum trebuie doar să mă gândesc cum să mă răzbun pe Andrada...Știu! Oh, Doamne, sunt mai rău ca un copil mic, dar, voi pune deasupra ușii o găleată cu apă, astfel încât îi va cădea în cap când va deschide ușa! Tot drumul m-am gândit la planul meu, dar când am ajuns am descoperit că nu avem găleți! Perfect! Va trebui să folosesc un castron. Am luat cel mai mare bol pe care l-am găsit, apoi l-am umplut cu apă și l-am așezat cu grijă. După vreo douăzeci și cinci de minute, ușa de la intrare s-a auzit.

– Cineva? Vă rog, ajutați-mă! am strigat, auzind apoi pași grăbiți pe scări. Fac orice, doar ajutați-mă! am continuat, pentru a o face să se grăbească.

Deodată...boom! Castronul cade, iar un țipăt gros se aude...oh,nu! Ăsta nu era țipătul Andradei... Omul de sub castron era Victor!

– Credeam că te-ai oprit la faza cu înghețata...
– Credeam că ești Andrada...am spus, ajutându-l să șteargă apa de pe jos, abținându-mă să nu râd, când vocea celei mai bune prietene se aude:
– Ce e cu mine? a zis ea, făcând ochii mari și începând să râdă în hohote.

Auzindu-i râsul care suna exact ca un cântec de împerechere al hienelor, nu m-am putut abține și am început să râd alături de ea, imaginile cu fața lui Victor revenindu-mi în minte.

– Gata, încetați! Victor ne zgâlțâia pe amândouă, crezând că așa vom tăcea, dar noi am început să râdem și mai tare. Ce-ar fi să mergem la o plimbare? a spus, când noi am încetat cu râsul.
– Oh, păi eu am să vă las, porumbeilor! a zis Andrada, ieșind din cameră, fară ca noi să mai apucăm să spunem ceva.

Dar cred că o primbare mi-ar face bine, așa ca am plecat, alături de Victor, punându-mi în gând să mă răzbun pe Andrada mai târziu. Am vorbit despre tot ce se putea vorbi și ne-am luat câte o ciocolată caldă de la automatul magazinului din colț.

– Amara, a început prietenul meu cu o privire serioasă, știu că vrei să eviți subiectul ăsta, crede-mă, nici eu nu sunt încântat, dar cu incendiul ăla au vrut să TE omoare! Nu te îngrijorează deloc? ultimele cuvinte le-a zis răstit, cu o privire de gheață.
– Și ce ai vrea să fac? Unde ai mai auzit tu, copil de optișpe ani să facă pe detectivul? Hai să sunăm la poliție!
– Ce meserie ai zis că vrei să ai? a spus cu un zâmbet enervant.
– Criminalist...răspunsul meu a venit însoțit de o grimasă, iar vocea mea suna ca a unui copil mic ce tocmai era certat de părinții lui.
– Și stai pe bară când un mister bate la ușă? vocea prietenului meu suna ca cea a unui om plictisit dintr-o reclamă: la fel de enervantă, totuși, la fel de convingătoare.
– Bine, Victor! Ai câștigat! O să o fac! am spus, el cuprinzându-mă într-o îmbrățișare.
– Mă duc să îi sun și pe ceilalți, să le spun veștile!

Spunând ultimele cuvinte, s-a depărtat puțin, vorbind cu un zâmbet imens. Nu îmi vine să cred ce am acceptat să fac, dar ar fi antrenamentul perfect pentru viitoarea mea meserie, de asemenea ar da bine în CV!

– Gata! Am vorbit! s-a întors spre mine, încă având acel zâmbet. În două ore, ne întâlnim la conac, ca să stabilim ultimele detalii pentru plecarea la Sibiu!

Of! Uitasem de asta! Nu puteam să plec! Cum să o las pe mama singură în starea asta? Și, mai ales, cum să mă lase mama să plec la 300 de kilometri depărtare de una singură?

– Victor...um...eu nu...

_________________\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\/////////////////////////////________________
Încă un capitol,dragilor! Sper că v-a plăcut, iar, dacă aveți idei, nu ezitați să mi le împărtășiți în comentarii sau în privat!

De asemenea, suntem pe locul 13 în Polițiste/ Thriller! Cum sărbătorim?