Condamnată la fericire

4.Incendiul

– Ce? Ce se întâmplă? am spus sărind din mașina ce încetinise, pregătindu-se să fie parcată și îndreptându-mă spre prietenii mei.

– Amara...eu am... Am vrut sa vin sa văd ce faci și toate astea erau aici, așa că i-am sunat pe toți ca să văd cu cine esti, dar erai de negasit...a explicat Andrada.

Mâinile ei delicate m-au cuprins într-o îmbrățișare, dar m-am depărtat de ea în momentul în care o întrebare mi-a trecut prin cap:

– Mama și tata unde sunt?

Cu toții se uitau la mine, dar nimeni nu vorbea. Simțeam cum încep să tremur, iar câteva lacrimi mi se rostogoleau pe obraji.

– Spuneți ceva! am țipat.

Deși mâna îi tremura, Andrada a reușit să îmi arate una dintre ambulanțe. Am fugit cu sufletul la gură, sperând să nu se fi întâmplat ceea ce credeam eu, dar am înmărmurit când am văzut-o pe mama întinsă, înconjurată de medici. Tata era la câțiva metri, vorbind cu unul dintre doctori, așa că, mi-am adunat toate puterile și m-am dus la el.

– Tată, ce se întâmplă? am spus eu printre lacrimi. Văzând că el nu spune nimic, l-am scuturat și am repetat întrebarea.

– Mama ta...era în casă când a izbucnit focul și e arsă pe zece la sută din corp...

Tata încerca să evite contactul vizual, dar nici măcar nu îmi mai păsa de asta. Simțeam cum cerul cade peste mine, dar, sirenele ambulanței m-au scos din starea aceea. Am fugit spre mașina tatei și m-am urcat pe scaunul din dreapta, știind că el lasă mereu mașina descuiată.

– Haide, tată! Trebuie să îi ajungem din urmă! am strigat, încercând să nu plâng.

Tata a fugit în mașină și a apăsat pe accelerație. Deși mi-aș fi dorit să mergem mai repede, m-am bucurat că nu mai mergea cu 30 la oră, ca de obicei.

***

Era deja seară, eu fiind înțepenită pe scaunul din fața patului mamei. Se pare că e bine și că nu este nimic foarte grav, dar, cunoscând-o pe mama, medicii au decis că e mai bine să stea în spital, pentru a se asigura că nu face efort fizic.

– Hei, tatăl tău a zis că poți să...
– Dacă e o altă încercare de-a lui pentru a mă face să plec, nu a ieșit! am spus , întrerupându-l pe Victor.
– Dar trebuie să te odihnești, Amara!
– Nu, nu trebuie! Nici măcar nu sunt obosită! am spus, aproape șoptit, forțându-mi un zâmbet.
– Bine, mă duc să aduc ceva de mâncare de la cantină! a spus Victor, deschizând ușa.
– Dar nu îmi e foame!

Am încercat să merg după el, dar plecase deja. Deși nu voiam să recunosc, chiar îmi era foame...voiam să merg, să luăm o cină în familie și apoi să dorm în patul meu moale.

– Hei! Am venit! a zis Victor cu un zâmbet fals. Și am adus și mâncare! după ce a terminat de rostit ultima propoziție, a început să înfulece din salata așezată neglijent pe o farfurie din plastic.
– Ai de gând să îmi dai și mie? Sau trebuie să mă duc acasă și să îmi gătesc? am început să chicotesc, sperând că pot destinde atmosfera, dar zâmbetul lui Victor a dispărut brusc. Ce e? Am zis ceva greșit?

A pus farfuria deoparte și și-a tras un scaun lângă mine.

– Despre asta... Casa ta a ars...

Așa e! Cum de nu mi-am dat seama? Am fost prea ocupată cu mama și nu m-am mai gândit că nu am unde să locuiesc!

– ...Și de asta, tatăl tău vrea să mergeți la casa de vacanță, în Constanța și să locuiți acolo până când o veți reconstrui pe cea de aici...
– Întrerup ceva? a zis Andrada, deschizând ușa.

Dar oricât de fericita eram să îmi am prietenii aproape, eram incapabilă să mai spun ceva. Să plec și să îi las pe toți aici? Nu îmi imaginez viața așa...

– I-ai spus, nu-i așa? a întrebat Andrada, făcând un schimb de priviri cu Victor. Păi, eu am venit cu vești bune! a zis, un zâmbet așternându-se pe fața ei palidă. Am vorbit cu mama mea și cu tatăl tău și amândoi au fost de acord să stai la mine, dacă nu vrei să mergi la Constanța!

– Ce? Spune-mi că nu glumești, căci ar fi o glumă foarte proastă! am spus, vrând să mă asigur că nu mă voi bucura degeaba.

– Chiar crezi că aș glumi cu așa ceva?a spus Andrada, luându-mă în brațe.

– Fetelor, mă bucur din suflet pentru voi! a spus mama.

– Mami, te-am trezit! Scuză-ne!

– Nu-i nimic! Chiar nu mai sunt obosită!

– Doamnă Lucan, am vești bune și pentru dumneavoastră! a spus Andrada. Mama a zis că ar fi mai mult decât bucuroasă dacă ați sta la noi!

– Mă bucur că toți sunt așa fericiți! a grăit tata intrând. Dar, spre deosebire de voi, eu trebuie să îmi și păstrez locul de muncă! a continuat, chicotind. Dacă veți rămâne aici, m-am decis să mă cazez la sediul firmei, în Sibiu.

– O să îmi fie dor de tine, tată! l-am întrerupt, îmbrățișându-l.

– Și mie, dovlecel! zicând asta, m-a sărutat părintește pe frunte.

– Nu vreau să întrerup nimic, a continuat Andrada, dar trebuie să împachetați și să mergem, căci am înțeles că domnul Lucan pleacă diseară!

– Andrada, am spus încet, dar destul cât să fiu auzită de cei din cameră. Mă tem că eu și mama nu avem ce să împachetăm!

– Așa e! Nu-i nimic! Vom merge mâine la cumpărături, iar până atunci, vei putea împrumuta o parte din hainele mele! Te vei simți perfect! Promit!

– Pe degețel? am întrebat, cu o voce de copil mic.

– Pe degețel! a răspuns Andrada, apucându-mi degetul mic într-o strânsoare ce îmi amintea de vremurile în care eram mici și ne promiteam o grămadă de chestii pe degețel!

_______________________________

Gata încă un capitol, dragilor! Sper că v-a plăcut! Mulțumesc mult că îmi citiți cartea, ne vedem în capitolul următor!