Condamnată la fericire

16.Care prieteni?

– Nu știu dacă pot fi un monstru mai mare ca tine, dar știu că aș vrea să încerc!

Ne-am ridicat și ne-am urcat în mașina cea neagră. Eram singură cu Eric, Ramona și cei doi bărbați ale călor nume le-am aflat mai târziu. În față aveam șoseaua și câțiva copaci pe ici, pe colo. Pentru prima dată în viața mea mă simțeam trădată. Pentru prima dată în viața mea eram înconjurată de oameni, dar mă simțeam singură.

A fost un drum lung. Aveam timp să refelctez asupra lucrurilor care tocmai se întâmplaseră, dar am ales să nu îmi bat capul cu asta. Știam ce aveam de făcut. Îmi era frică să închid ochii, îmi era frică să las garda jos. Eram încolțită. Totuși, ceilalți aveau aceleași sentimente. Râdeau, glumeau, dacă nu i-aș fi cunoscut, aș fi zis că sunt doar niște tineri normali...

– Nu-i așa? a spus Ramona, uitându-se la mine.

Era o întrebare retorică? Aștepta să o contrazic? Habar n-am! Am zâmbit și am dat din cap.

– Ascultă, a continuat pe un ton mai serios, știu că nu m-ai plăcut niciodată, știu că ești blocată în mașină cu inamicii. Văd că ești încordată și speriată și sincer, cred că și eu aș fi făcut la fel...dar cred și că ar fi frumos să o luăm de la început... Ce zici?
– Nu te aștepta să fim cele mai bune prietene...am încercat să spun, dar m-am oprit pentru că vocea îmi tremura, nu voiam ca ei să mă audă așa!

Mașina s-a oprit și am coborât cu toții. Eram în fața unei case cu acoperișul roșu. Nu era la fel de falnică sau mare pe cât mă așteptam. Am intrat în living. Nu era ceva imens, doar o cameră drăguță în care primeau oaspeții.

– Fă-te comodă, prințeso! mi-a spus Matei, tipul roșcat.
– Să nu îndrăznești să îmi mai spui vreodată așa! am răspuns fără nicio ezitare sau urmă de timiditate.
– Vai de mine! a răspuns în batjocură. Ai uitat cumva pe teritoriul cui ești, păpușă?
–Este pe teritoriul meu, în casa mea! a țâșnit Eric.
– Nu am nevoie să-mi iei apărarea, am zis.
– Nu îți iau apărarea, chiar dacă te plac...nu în sensul ăla! Pur și simplu, mă regăsesc în tine! a spus, schițând un zâmbet.
– Nu semănăm deloc! i-am tăiat-o.
– Nu mă cunoști, dar dacă ai face-o ai înțelege! Camera ta e lângă baie, mergi drept pe hol, apoi faci la stânga! Menajera e încă acolo, mai așteaptă puțin! Ia un măr, dacă vrei!
– Sunt otrăvite? am întrebat.

Ramona s-a dus, a luat cel mai roșu măr și a luat o mușcătură zdravănă. Ea era motivul pentru care oamenii spun că iubirea are culoarea roșie. Avea buzele roșii, pielea albă, unghiile stacojii- roșii ca sângele care pulsa în mine în timp ce se apropia din ce în ce mai mult. Dar a trecut de mine și l-a îmbrățișat pe Eric. Încă mai avea mărul roșu în mână. Roșu ca sâmburii unei rodii și ca mărul otrăvit de care Albă-ca-Zăpada cu siguranță știa că e prea bun pentru a fi adevărat, dar pe care l-a devorat oricum pentru dulceața sa.

Buzele celor doi s-au întâlnit pentru nu mai mult de 5 secunde, apoi Ramona a început să urce scările cu pași apăsați, aruncând un sunt obosită! .

– Cred că suntem cu toții! a rostit Lucas, băiatul blond.

Eric a aprobat din cap și s-a oferit să mă conducă până în camera mea. Și-a trecut degetele prin părul meu, apoi, când am ajuns în fața ușii de lemn, brațele lui m-au cuprins într-o îmbrățișare. M-am desprins repede.

– Ce crezi că faci? am strigat.
– Părea că ai nevoie! a spus, fără să piardă vreo fărâmă din șarmul lui.
– Aveam, am șoptit.
– Vezi, a continuat el pe același ton, Suntem mai apropiați decât crezi tu! a băgat mâna în buzunar și a scos o armă.

În momentul acela am încremenit. M-am îndepărtat căt de mult am putut, până când m-am izbit de perete. Eric a început să râdă.

– Ai grijă ce faci! am zis, încercând să par curajoasă. Dacă îmi faci ceva, prietenii mei vor veni să mă salveze!
– Care prieteni? a pufnit.
– Asta a fost inutil de jignitor! Nu realizasem că i-am alungat pe toți...
– Mă rog! a zis îndreptând arma spre mine. Voiam să îți dau ție asta!
– De ce? am întrebat, punând mâna pe obiectul rece.
– Ca să vezi că am încredere în tine! Ne vedem la prânz! și s-a dus spre camera lui și a Ramonei.

Am deschis ușa, apoi am încuiat-o. M-am rezemat de ea și am scos telefonul.

Merge bine. Nu îmi dau seama dacă ne-a prins și face pe neștiutorul, dar sper că pur și simplu sunt eu o actriță bună! :)

A fost mesajul pe care i l-am trimis lui Victor. La nici 5 minute a venit și răspunsul:

Bine! Oricum ar fi, important e să nu pățești tu ceva! Nici pe aici nu bănuiește nimeni nimic, toți cred că ești o trădătoare. lol, presupun că ți s-a dus reputația de fată de treabă! Ai grijă și ține-mă la curent! <3

Am închis telefonul. Apoi ochii. Nu dormeam. Nu mă gândeam la ceva anume. Doar că atâtea culori mă obosiseră. Aveam nevoie de o pauză. Dar atunci când Lucas aproape a scos ușa din balamale deschizănd-o, mi-am dat seamă că nu aveam să am parte de acea pauză....