Condamnată la fericire

7.Explozia

– Victor...um...eu nu... Nu pot să plec, nu pot să o las pe mama în starea asta, iar acum am șansa să...

În timp ce încercam să îl conving pe Victor că nu pot pleca, un sunet puternic s-a auzit, urmat de prietenul meu care a țipat cât a putut de tare:

– Amara, jos!

Dar eu eram paralizată, habar n-aveam ce se întâmpla. Văzând că nu mă mișc, m-a tras sub o bancă, simțurile începând să-mi revină. Toate astea s-au întâmplat în mai puțin de cinci secunde, dar nu cred că voi uita vreodată aceste cinci secunde. O explozie! mi-am spus. După ce sunetul asurzitor a încetat, țipetele oamenilor mutilați mi-au invadat urechile. Așa e! Noi am fost afară, dar cei ce au fost acolo au fost răniți. După ce am ieșit din adăpost, am pus mâna pe telefon și am sunat la 112.

***

A trecut ceva timp. 4 morți și 12 răniți. Cel mai rău este că, doi dintre cei decedați ar fi putut trăi, dar ambulanța a venit la jumătate de oră după ce am sunat. Nici eu nu am scăpat nevătămată: sunt arsă pe spate și pe mâini, dar nimic foarte grav. Un singur lucru mă sperie: poliția a găsit la locul exploziei un bilet pe care scria:

Stejarul te-a avertizat, stea căzătoare!
~ Destinul tău

Lacrimile mele nu s-au oprit de atunci, dar nici brațele lui Andi nu mi-au dat drumul. Victor e la spital, iar singurii lăsați să intre au fost membrii familiei. Eu, Andi și Andrada așteptăm să îl putem vedea. Doctorii ne-au spus ce are, dar în termeni medicali, așa că nu am înțeles nimic.

– Amara, calmează-te! a spus Andi cu vocea stinsă.
– Da, a continuat Andrada, plângi de o oră și jumătate! Deci atâta a trecut de la cel mai urât moment al vieții mele...
– Domnișoara...um... Amara Lucan este? a întrebat un om cu fața de oțel.
– Da! m-am ridicat și mi-am șters lacrimile.
– Pacientul întreabă încontinuu de dumneavoastră. Nici măcar calmantele nu au funcționat pentru mai mult de zece minute. Vă rog să intrați!

Nu am mai așteptat nici o secundă, am năpustit pe ușa camerei, ca să-l văd pe Ivan pe un scaun incomod, lângă Victor care se întindea pe un pat alb. Avea arsuri pe mâini, iar pantalonii săi trei-sferturi deveniseră mai scurți de genunchi. Se pare că făcuse intoxicație cu fum. Nu l-am mai văzut pe Victor așa: era slab! Era neputincios și confuz.

Cum am intrat, a încercat să se ridice, fiind oprit de Ivan:

– Amara! Te rog, ia loc, a zis făcându-mi semn spre scaunul de lângă el, iar tu tinere, a spus către Victor, te rog să stai calm!
– Victor! simțeam cum lacrimile îmi invadau ochii, dar nu le-am dat drumul, nu voiam să îl îngrijorez și mai mult. Ești bine? Mă auzi? Poți să vorbești?
– Da, Amara, nu am surzit și nici nu am muțit! vocea sa era fără vlagă; a forțat un râs care s-a transformat într-o tuse. Ai văzut biletul?
– Da, abia așteptam să te întreb! eram fericită că adusese el vorba de asta, căci nu știam cum să-i spun.
– Ce bilet? Ivan părea să se fi trezit dintr-o transă, dar el era singurul care putea să îmi explice.

I-am povestit despre tot, chiar și de faptul că Victor mă tot bate la cap cu destinul meu de o vreme, ceea ce înseamnă că acest tip ne urmărește de cel puțin o săptămână.

– Ok, copii, în al douăsprezecelea ceas, n-o să vă mai ascund nimic. Nu pot să îmi dau seama ce înseamnă asta, dar nu sună a bine.

Ok, e deja prea mult...oricum nu mai rezistam la informații în plus.

– Victor, a continuat Ivan, pregătește-te! Mergem acasă, vei fi tratat acolo, e riscant ca unul din voi să stea nesupravegheat. Amara, anunț-o,pe mama ta că ești bine și că tu și Andrada veți sta la noi peste noapte. Apoi spune-i și Andradei despre tot, dar ai grijă să fiți cât mai discrete.
– Dar doctorii au spus că trebuie să mai stau...a început Victor, fiind întrerupt de tatăl său.
– Mă ocup eu de doctori!

După ce a rostit ultimele cuvinte, și-a deschis geaca și a arătat spre banii din buzunarul interior. Erau destul de mulți. Am plecat să fac ce mi s-a spus, ca apoi să mergem împreună acasă la Victor.

Când am ieșit din salon, Andi plecase. Mi-am căutat telefonul pentru a mă uita la ceas, dar am văzut că era carbonizat. La naiba cu toată tâmpenia asta! Nu mai pup telefon prea curând!

– 21:34! a zis Andrada. M-am uitat confuză la ea. Ceasul, e 21:34!

Am aprobat din cap. Am luat-o de mână și am dus-o într-o cabină de la baia spitalului, luând-o pe nepregătite.

– Ce naiba crezi că faci? a spus, smucindu-și mâna dintr-a mea.
– În primul rând, ai grijă la limbaj!

I-am povesti totul. Absolut totul! Mi-a dat telefonul, apoi am sunat-o pe mama. I-am spus că eram deja acolo, așa că nu mai avea rost să vin și multe altele, până când a acceptat.

***

Drumul a fost unul tăcut. Abia ajunsesem la casa lui Victor și ne pregăteam să intrăm în camera lui, dar, cum am deschis, un miros mi-a lovit nările.

– Ce a murit aici? am spus, acoperindu-mi nasul cu mâna.
– Ce vreți să spuneți? a zis Victor, inspirând adânc. Miroase bine!

Nu am mai apucat să-i răspund, căci tatăl său a venit:

– Copii, odihniți-vă! De mâine începem să ne ocupăm de asta, căci nu mai e timp de irosit! Dacă nu era clar, nu veți mai merge la școală! Oricum mai sunt doar trei zile! O să-l sunăm și pe Andi, căci e de încredere și ne poate fi de ajutor, iar voi nu aveți voie să mai spuneți cuiva despre asta! Înțeles?

_____________________><><><><><><><><><><><__________________
Bună, dragilor! Încă un capitol! Sper că v-a plăcut!