Condamnată la fericire

12.Au venit

– Alex a vrut să ajungem la ea prin Ramona, dar când va vedea ce i-am adus o să moară de fericire!

Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit, apoi totul în jurul meu s-a făcut negru și în ciuda tuturor încercărilor mele am căzut într-un somn adânc.

M-am trezit într-o pădure. Iarba crudă îmi gâdila obrajii, iar ochii încă mi se obișnuiau cu lumina. Deodată, în urma mea se auzeau strigăte și pași grei, dar nu puteam găsi forța cu care să mă pot ridica. Simțeam că mușchii îmi erau amorțiți și că pașii erau din ce în ce mai aproape. După câteva clipe de disperare am reușit să mă ridic în sfârșit, dar de îndată ce piciorul desculț a atins iarba, o mână rece și-a făcu cuib pe umărul meu.

Voiam să strig și să mă zbat, dar în momentul în care am deschis gura am tresărit și primul lucru pe care l-am văzut a fost parbrizul mașinii lui Eric. La naiba, fusese doar un vis, iar eu încă eram prinsă în tâmpenia asta de mașină...

– Bună dimineața, Rază de Soare! vocea brunetului îmi zgârie timpanele și aș vrea să i-o spun, dar mă tem că ar fi o mișcare proastă. Nu ai de gând să-mi răspunzi? ironia din vocea lui se simțea de la o poștă, iar nervii mei voiau să explodeze. Nu mai contează! Uite, eu am o ofertă pentru tine!

– Orice ar fi, nu mă interesează! încercam să par rece, să nu se vadă că îmi era frică, dar vocea îmi tremura mai mult decât ar fi trebuit.

– O, crede-mă, nici măcar nu îmi pasă! Dar am vești bune! Ești liberă!

I-am aruncat o privire nedumerită, totuși plină cu dispreț.

– Schimbare de plan, frumoaso! Din păcate atât pot să-ți spun, deci ieși!

Am dat din cap și am ieșit din mașină după ce ușa mi-a fost deschisă. Când picioarele mele au atins asfaltul, mașina a plecat. Afară era întuneric, iar, fel de fel de gânduri, care mai de care mai întunecate îmi traversau mintea în timp ce mă îndreptam spre casă. Mi-am luat geanta, vrând să-mi verific telefonul, dar bateria lipsea, în timp ce mobilul se odihnea într-un buzunărel exterior. Asta explică de ce nu am primit nici un apel.

                           ***

Am descuiat ușa, izibindu-mă de fețele îngrijorate ale prietenilor mei. Toți s-au apropiat de mine, dar eu m-am dus direct la Andi și Victor. Mereu s-au purtat ca doi frați mai mari, iar în brațele lor mă simt protejată.

Îi țineam strâns, dar ei erau confuzi și speriați, neștiind ce să mai facă. Am scos un suspin înfundat, apoi am izbucnit într-un plâns amar. Ne-am așezat pe canapea iar, la insistențele lui Ivan am încercat să mă calmez. După ce lacrimile au încetat să mai curgă, l-am luat pe Victor de o parte și i-am spus tot ce se întâmplase.

– Dar nu înțeleg! a spus în timp ce își mângâia bărbia. De ce te-au răpit pe tine? Cum de au avut curaj să te aminințe în fața atâtor oameni? De ce nu a sunat niciunul la poliție? Și cel mai important, de ce te-au adormit ca apoi să nu te ducă nicăieri și să te lovească doar cu o amenințare ieftină?

– Nu știu, nu știu Victor! am vorbit, abia putând să respir și să nu țip. Nu înțeleg nimic din ce se întâmplă, nu înțeleg de ce eu sunt ținta chestiilor ăstora și nu înțeleg unde a mâncat-o pe Ramona aia de a venit la noi!

– Gata, Amara! Calmează-te! Știi foarte bine că Ramona nu are nici o vină în toată chestia asta!

– Nu îmi vine să cred că acum, în al douăsprezecelea ceas încă îi mai iei apărarea, Victor! am spus, cu lacrimile curgând șiroaie pe obrajii mei fierbinți.

– Păi...

– Toată lumea în mașină! țipătul lui Ivan l-a întrerupt pe Victor, neliniștindu-mă și mai tare. Acum!

– Ce s-a întâmplat? am întrebat, adunându-mă.
Ivan privea spre un punct îndepărtat. Părea speriat, dar tot odată resemnat. Nu mai știu ce să cred...

–Au venit! a spus el.

Bună, dragilor! Știu, știu, capitol scurt, dar unul dintre voi mi-a spus ca ar trebui să mai scurtez din numărul cuvintelor pentru a nu plictisi cititorul. Până acum aveam vreo 1000-1100 de cuvinte, iar acest capitol are 900 de cuvinte. Mulțumesc celor care mi-ați dat sfaturi, am venit aici să învăț, iar voi mă ajutați foarte mult!! Ne vedem data viitoare!!!