Condamnată la fericire

19. Trofeul

– Tatăl tău a vrut să fii un simplu instrument...un simplu pion... a contiunuat Ivan.

Mințea. Vorbea prea tare, prea apăsat. Nu se uita drept la mine. Era prea ,,sincer" încât se vedea că e ceva forțat. Grăbește totul. Dacă asta ar fi fost adevărat ar fi spus-o altfel... Dar dacă așa e? Nici nu contează. Trebuie să plec de aici, apoi să văd cum să întorc totul la normal. Îmi vreau viața înapoi!

– Dar nu asta e important acum! a spus Eric. Ce mă interesează pe mine sunt modurile în care tu și prietenii tăi ne veți fi utili!
– Da, a continuat Ramona. Imaginează-ți că totul va merge de patru ori mai repede. Tot ce trebuie să facem este să-i găsim...
– Mda, dar nu e greu să găsești o gașcă de adolescenți într-un oraș atât de mic, a intervenit Ivan. Mai ales atunci când liderul găștii este cu noi!

Au început să râdă. Sângele îmi fierbea în vene. Nu mai suportam să aud asta.

– Nu mai vorbiți despre ei de parcă ar fi doar niște premii! am țipat, eram roșie la față, de parcă aș fi înnebunit. Îi iubesc! am apăsat pe ultimele cuvinte, dar faptul că ei se uitau la mine cu fețe lipsite de reacție m-a enervat și mai tare.

Totuși, știam că Ivan se străduia să mențină acea față neutră doar pentru a nu arăta că și el ține la Victor și ceilalți.

– Am atins un punct sensibil, prințesă? a început Eric, luminându-se la față. Totuși, de ce vorbim noi despre ceilalți atâta timp cât premiul cel mare este la noi?

– Doar spune-mi ce vrei de la mine! încercam să par nepăsătoare și demnă.
– Nu vreau nimic de la tine, a spus Eric. Te vreau pe tine!

A început să facă pași către mine.

– Nu cred că înțelegi cum funcționează asta.

Autorul

Și-a întins mâna, plimbându-și degetele de-a lungul feței Amarei ca să vadă dacă va tresări. Nu s-a întâmplat asta, dar Eric nu este omul care să renunțe fără o luptă. A prins fața rotundă a Amarei în palmele sale puternice. În ciuda protestelor ei, cei doi s-au unit într-un sărut dulce, platonic. La un moment dat, Amara a renunțat la a mai protesta, sperând că acela era prețul pe care trebuia să îl plătească pentru a scăpa...sau măcar pentru a-i scăpa pe prietenii ei. Cei doi erau doar la câțiva centimetri distanță.

– Nu funcționează așa, a murmurat Eric. Nu trebuie să faci un singur lucru și apoi problema ta dispare. Nu și de data asta, drăguță!

A împins-o din nou pe podeaua rece, de parca ar fi urât-o. Încerca să se joace cu mintea ei și chiar reușea. Ramona și Ivan erau doar simpli spectatori. Niciunul nu avea să intervină.

Amara era încă pe podea. Nu voia să fie văzută plângând, astfel că lacrimile pe care le ținea înlăuntrul ei îi cususeră ochii închiși.

– Dovlecel, deschide ochii! i-a spus Eric. Vreau să îți arăt cât de frumoasă e lumea ta atunci când se dărâmă!

A urmat o pauză lungă. Se auzeau doar plânsetele înăbușite ale Amarei.

– Gata cu asta! a spus Ivan. Ce ar fi să îi arăți Amarei noua ei cameră?
– Ce vreți să spuneți? a întrebat Amara, știind că avea să regrete asta.
– Vei afla, a spus Eric. Dar poartă-te natural, nu vrem ca vecinii să aibă cine știe ce bănuieli.
– Dar de ce aș face asta? De ce aș rata singura mea șansă de scăpare ? a spus Amara.
– Pentru că ții la prietenii tăi! răspunsul Ramonei a fost scurt și tăios, suficient cât să îi închidă gura Amarei.

A urcat în mașină, dar la jumătatea drumului a adormit. "Oare ce a fost în pizza aia" s-a întrebat în gând.

S-a trezit într-un loc mic și întunecat. Ultimul lucru pe care și-l amintea era coșmarul pe care l-a avut în timpul drumului. Sânge, întuneric, țipete. Apoi liniște. Nu își putea da seama care parte era mai rea.

Mai avea rost să bată în ușă? Să țipe? Să încerce să spargă geamul minuscul? Orice om normal ar spune că nu, dar Amarei îi place să creadă că este o persoană specială.

Bătăile și strigătele ei l-au adus pe Eric în cameră.

– Încep să cred că faci chestiile astea doar pentru că tânjești după compania mea, a chicotit el.
– Ce glumă bună! a ripostat Amara. Dacă aș avea de ales, aș prefera să stau singură pentru toată viața, decât să te mai aud o singură dată.
– Serios? a răspuns Eric. Cât timp crezi că ți-ar lua până când ai ceda dacă te-aș lăsa să putrezești într-o cameră întunecată și rece?

Amara simțea cum golul din stomacul ei devenea din ce în ce mai mare. Inima parcă i se strângea în piept.

– Oamenii au nevoie de companie, a mormăit Eric. Fără ea, înnebunesc. Dacă mă urăști așa de mult poate că ar fi mai bine să te las singură, nu? Mereu mi-am imaginat că așa e și moartea: o celulă rece și întunecată din care nu poți scăpa și în care nu poți să faci nimic. Blocată în gândurile tale, fără nimeni care să te ghideze afară din întunericul lor. O eternitate de întuneric, de neputință! zâmbea.
– N-ai face asta! a spus Amara. Nu ar avea rost să ții un tofeu dacă nu-l poate vedea nimeni.
– Vrei să punem pariu? a întrebat Eric, zâmbind, în timp ce ieșea din cameră.