Condamnată la fericire

11.Ieșire nereușită la înghețată...

În timp ce Victor urca scările, Ramona și-a îndreptat privirea spre mine. S-a uitat în ochii mei pentru o fracțiune de secundă, apoi în jos. Mi-a prins mâinile și m-a întrebat cu o voce sfioasă:

– Amara, cred că trebuie să-mi cer scuze în primul rând de la tine...

– Ce? Pentru ce? nu îmi place de femeia asta, mereu mă trec niște fiori reci pe șira spinării când o aud; știu că ceva nu e în regulă cu ea, dar nu știu ce.

– Păi... Știi tu... Pentru că ți-am ruinat întâlnirea cu Victor știu cât de neplăcut e să nu poți sta cu...

– Nici nu vreau să aud! nu eram deloc calmă, totuși nu țipam. În primul rând, nu e nimic între mine și Victor, iar asta trebuie să fie clar pentru toată lumea!mi-am trecut privirea prin cameră pentru a mă asigura că toată lumea mă ascultă. În al doilea rând, asta te apasă pe tine acum? Că ai stricat o întâlnire inexistentă? Ai omorât patru oameni nevinovați! Nu te deranjează deloc? Chiar nu ai conștiință? lacrimi evadau din ochii mei și mi se rostogoleau pe obraji. Erau lacrimi pentru oamenii pe care nici măcar nu îi cunoșteam.

M-am ridicat de pe canapea, mi-am acoperit fața cu palmele tremurânde și reci apoi m-am îndreptat spre camera mea. Urăsc să mă vadă oamenii plângând, deși plâng la greu. Stăteam pe marginea patului holbându-mă la tavan. Nu mă gândeam la ceva anume, dar simțeam că mă liniștesc. Deodată, sunt cuprinsă de mâinile firave ale Andradei. Părul ei lung și blond îmi gâdila obrajii umezi, apoi mă întreabă cu vocea ei subțire:

– Ok, spune-mi, ce ai pățit? Știu că nu e din cauza exploziei sau a lui Victor. De data asta vreau adevărul!

Am ezitat puțin după care am spus:

– Nu știu, pur și simplu...Ramona! Mă...um...nu știu... să spunem doar că nu o plac...

– Nu o placi? un surâs se imprima pe fața Andradei în timp ce spunea cuvintele astea. Cum să nu o placi? E frumoasă și politicoasă și inteligentă și...

–...Și a încercat să mă omoare, Andrada! am întrerupt-o. A încercat să ne omoare pe mine și pe Victor!

M-am ridicat cât se poate de calm și am ieșit din cameră. Am trecut pe lângă Ramona fără a-i spune vreun cuvânt, mi-am luat geanta și am strigat:

– Mă întorc târziu, nu mă așteptați!

Am închis ușa înainte ca cineva să îmi poată spune ceva. Nu știam ce să fac, unde să mă duc, voiam să iau puțin aer curat, deși fiind în jur de ora prânzului căldura sufocantă a soarelui nu m-a lăsat să stau afară, așa cum îmi propusesem.

Mi-am comandat o înghețată de căpșuni și mi-am pus căștile în urechi. Am dat volumul aproape la maxim și am început să mă holbez din nou în gol. Să recapitulăm: în ultimele zile am aflat că cineva este pe urmele mele, casa mea a luat foc, eu și mama ne-am mutat la Andrada, apoi la Victor și o femeie venită de nicăieri a încercat să ne omoare. Stăteam și mă uitam la tabloul cu ramă de lemn care atârna strâmb când am văzut un bărbat intrând în magazin. Era mult mai înalt decât mine, dar a tresărit atunci când privirile noastre au făcut contact. A stat o secundă pe loc, apoi un zâmbet a început să se formeze pe fața lui. Și-a mângâiat începutul de barbă, apoi s-a îndreptat spre mine, mult mai încrezător decât atunci când a întrat.

Mi-am scos căștile din urechi atunci când s-a așezat pe scaunul din fața mea. Eram agitată, dar el părea relaxat.

– Sunt impresionat! a spus, îndreptându-și ochii de smarald spre mine. Chiar credeam că o să fugi imediat ce m-ai văzut intrând dar se pare că te-am subestimat!

– Domnule, cred că m-ați confundat, eu nu vă cunosc! am schițat un zâmbet, încercând să mă ridic dar mâna lui rece m-a prins de încheietură, trăgându-mă înapoi pe scaun. Mereu am atras oameni ciudați, deci nu era prima dată când cineva presupunea că sunt vreun ghid turistic sau vreo rudă moartă.

A chicotit, apoi a continuat, fără a-și lăsa zâmbetul să dispară.

– Recunosc, mă așteptam la ceva mai mult de la așa o războinică, dar ce să fac? Mă mulțumesc cu ce am, nu? a chicotit din nou, apoi mi-a dat drumul la încheietură. Acum hai să mergem, sau vrei să-l anunțăm pe Ivan? chicotul lui s-a transformat într-un râs.

– Ok, chiar nu înțeleg despre ce vorbiți și chiar trebuie să plec! începusem să mă tem și cred că și el și-a dat seama.

– Tu chiar nu știi cine sunt, nu? a zis, oprindu-se ușor, ușor din râs.

Am dat din cap în semn că nu, apoi el a continuat cu un zâmbet ironic:

– Bine, atunci o să îți dau un indiciu, dar întâi trebuie să-mi promiți ceva! Promiți că n-o să țipi sau fugi? am dat afirmativ din cap. Prea bine atunci. Numele Eric îți spune ceva?

Sângele mi-a înghețat în vene, pleoapele mi-au încremenit, apoi m-am ridicat cu o viteză incredibilă și m-am îndreptat spre ieșire. Sper că îl luasem prin surprindere! Nu am nevoie de mult timp ca să ajung înapoi la Victor...

– Stai pe loc! l-am auzit țipând în urma mea.

Oamenii care erau pe stradă în momentul ăla au înlemnit odată cu mine. Când m-am întors spre el, am văzut că nu era înarmat, dar se urcase deja în mașina sa neagră. Nu mai aveam sorți de izbândă. S-a oprit în fața mea, apoi a deschis ușa.

– Acum vrei să vorbim?

M-a trântit pe bancheta din spate, apoi s-a așezat lângă mine. Mi-a întins o sticlă de plastic, obligându-mă să gust lichidul din interior. Am încercat să mă feresc, dar e mult mai puternic decât mine.

– Alex a vrut să ajungem la ea prin Ramona, dar când va vedea ce i-am adus o să moară de fericire!

Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit, apoi totul în jurul meu s-a făcut negru și în ciuda tuturor încercărilor mele am căzut într-un somn adânc.