Condamnată la fericire

10. Cameleonul

– Scaunul cu roți s-a învârtit, iar pe el stătea un bărbat cu o mască de ski. Nu a vrut să îmi spună cine e, dar mi-a zis că mă aflu în afara Europei. Începusem să plâng, mă pierdeam cu firea, dar fiecare lacrimă însemna un strop de fericire în plus pentru acel om...dacă poate fi numit așa...am stat acolo aproape un an. În primele câteva săptămâni nici măcar nu mi-au spus de ce mă aflam acolo, până în ziua în care am auzit acel telefon. Exploram deja de mult timp acea clădire sperând că voi găsi vreo ieșire, dar asta nu a avut succes. Chiar cred că mă lăsau să mă plimb pe acolo știind că îmi voi face speranțe false, dar că nu voi avea sorți de izbândă. Totuși, acel om își uitase ușa biroului deschisă. M-am ascuns după un perete, sperând să aflu ceva informații. Așa a și fost: tata a fost angajatul lor, dar plecase la adversari pentru un salariu mai mare. Cumva s-a aflat despre existența mea și s-au gândit că tata îmi va plăti răscumpărarea. Ce nu au luat ei în calcul este că pe tata îl doare în cot de mine. Zece minute de neglijență...și apoi ce? Trebuia să aibă grijă de un copil? Trebuia să aibă grijă de o greșeală cu ochi și picioare? Bineînțeles că nu! Nu mă puteam baza pe el să mă scoată de aici. Două luni mai târziu aveam o hartă complexă a clădirii și îl aveam pe vice-președintele organizației, Eric Dima, îndrăgostit de mine. Așa aflasem despre atentatul terorist care urma să aibă loc. În ziua cu pricina am reușit să scap. Am început spunându-i că vreau în sfârșit să o facem, pentru a-i putea umbla prin buzunare. Mă gândeam că voi găsi un telfon mobil sau o scrisoare folositoare. Ochii mi se umpluseră de fericirecând am găsit în buzunarul lui o bombă pe care mai târziu am programat-o și plantat-o în camera centralei. Din câteam am calculat, explozia urma să spulbere totul pe o rază de 2 kilometri. Aveam 3 ore să fug, dar planul meu era gândit până la ultimul detaliu. În acea seară aveam prima  întâlnire cu Eric, astfel amândoi am fi scăpat. Adevărul este că mă atașasem de el. Știam că nu e un om rău, poate dacă ar fi avut de ales, nici măcar nu ar fi avut treabă cu oamenii ăia...

– Cum adică? a întrerupt-o Victor.

– Clișeic sau nu, părinții lui l-au abandonat când avea doar 10 ani. Însă, după câteva săptămâni a fugit de la orfelinat și a ajuns pe străzi. Îngheța și umbla pe străzi în papuci de cauciuc. Plângând și flămânzind până în ziua în care un angajat al organizației l-a luat sub aripa lui. În caz că nu era evident, terorismul nu e ceva din care ieși cu una, cu două. Eu am văzut binele din el și nu am vrut să îl pierd, totuși, nu i-am dezvăluit planul decât la restaurant. Evident, nu am mers la un local de 5 stele, am fost la o pizzerie la vreun kilometru distanță de pustietate. În timp ce devoram — și nu exagerez de loc — acea pizza i-am spus printre îmbucături despre ce tocmai se întâmplase. Atunci am văzut că mă înșelasem în privința lui, nu era cu nimic mai presus decât cei pe care tocmai îi omorâsem. Țipete. Farfurii aruncate. Lacrimi. Poate dacă nu eram într-un loc cu atâția oameni nu aș fi scăpat cu viață. A fost arestat, iar eu m-am întors în România.

– Bun, ai trecut prin multe, dar tot nu înțeleg de ce a trebuit să vii și să explodezi un magazin ca să ne atragi atenția...am intervenit.
– Eric a evadat și a fost ajutat de omul pe care-l căutați voi. Nu am venit aici de îndată ce am auzit. Am stat să adun informații, iar asta e tot ce am găsit! a scos din geantă un teanc de foi cu pagini de internet printate și documente ale îmchisorii unde a fost deținut Eric. Nici măcar nu vreau să știu cum a obținut acele documente.

Porecla celui care ne urmărește este Cameleonul, în tencul acela se aflau doar câteva dintre dosarele lui penale (din România și nu numai) care după câteva luni au dispărut ca prin minune. Sunt convinsă că astea nu erau nici măcar aproape de numărul de atrocități pe care le-a făcut acest Cameleon, dar garantez că de mine nu se va putea ascunde.

– Bun, a adăugat Andrada, dând la o parte hârtiile. Ai venit, dar nu cred că ai făcut-o doar pentru a ne ajuta pe noi. Ție ce-ți iese din asta?
– Știam că va spune cineva asta, dar mă așteptam la Amara, a chicotit Ramona. Oricum...așteptam întrebarea asta.

A urmat o pauză scurtă în care a zâmbit, ea știe de ce. Mișcările ei erau ușoare și delicate, iar machiajul și ținuta îi erau impecabile. O șuviță din părul de abanos îi aluneca pe fața de porțelan care era acoperită cu cele mai adânci oceane ascunse sub genele date cu cerneală. Buzele ei îi erau arcuite, dar păreau învăluite în sângele tuturor bărbaților pe care i-a ucis cu sânge rece. Poate oamenii au trecut pe lângă ea pe stradă gândindu-se că e un model sau o actriță de teatru, nici de cum o studentă cu 10 pe linie care a omorât jumătate de organizație teroristă și care a păcălit mâna dreaptă a celui ce a răpit-o pentru o răscumpărare pe care nu avea să o primească.

– Protecție, a spus, vocea ei gingașă punând accent pe fiecare literă. Eu vă ajut, voi mă lăsați să stau aici, unde nu s-ar gândi nimeni să mă caute. Deci, ce ziceți? fiecare gest, fiecare cuvânt pe care îl rostea emana siguranță.
– Te aștepți să riscăm să vină un terorist peste noi doar pentru un teanc de hârtii? am țipat, ridicându-mă de pe canapea. Dacă tu crezi că...
– Acceptăm! Ivan era mult prea calm, ceva îmi scapă cu siguranță, dar cum să accepte?
– Tată, mi-a sărit Victor în ajutor. Cum să ne expunem la un asemenea pericol?
– Victor, acceptăm și gata! Arată-i Ramonei camera și închide-ți gura! i-a făcut un gest cu mâna, iar apoi și-a luat telefonul și cel mai probabil a intrat pe Facebook.

Victor a ridicat valiza albă care stătea rezemată de canapea și a urcat scările. Oricât de rebel ar fi Vicki, atunci când tatăl său spune ceva, îl ascultă. Victor îi poartă lui Ivan un respect uriaș, era singura rudă care nu l-a părăsit, deci nu mă mir.