Condamnată la fericire

13. Alarmă falsă

– Toată lumea în mașină! țipătul lui Ivan l-a întrerupt pe Victor, neliniștindu-mă și mai tare. Acum!

– Ce s-a întâmplat? am întrebat, adunându-mă.
Ivan privea spre un punct îndepărtat. Părea speriat, dar tot odată resemnat. Nu mai știu ce să cred...

–Au venit! a spus el.

Am vrut să întreb despre cine era vorba, dar un sunet puternic urmat de un țipăt subțire mi-au invadat timpanele. Fereastra s-a spart. Cioburi erau împrăștiate prin toată camera, dar acela nu era momentul să mă plâng. Țipetele Andradei erau acompaniate de vocea unui bărbat.

După ce am scăpat din infernul plin de țipete, cioburi și gloanțe, ne-am putut urca în sfârșit în mașini: eu, Victor, Andrada și Andi într-o mașină, iar Ramona și Ivan în cealaltă.

Nu apucasem să îmi schimb hainele, așa că eram în pantaloni scuți și tricou, iar singurele lucrururi care îmi mai acopereau picioarele erau cioburile care mi-au pătruns prin șosete. Nu erau multe, dar atunci când le-am scos, sângele a țâșnit, murdărind bancheta pe care stăteam. Încercând să fac pe medicul, am scos cele două șervețele pe care le mai aveam încercând să opresc sângerarea, dar n-am reușit. Prietenii mei mi-au aruncat niște priviri care dureau mai mult decât orice rană fizică. Nu erau nervoși, erau speriați, triști...vulnerabili. Nu i-am mai văzut așa.

Andrada s-a întors spre mine, și-a scos eșarfa și mi-a înfășurat piciorul cu ea.

– Nu o să se infecteze, stai liniștită!
– Știu, i-am răspuns uitându-mă în jos. Dar ce facem acum? Mergem la poliție? Eu cred că ar fi o idee bună!

Sugestia mea a atras o mulțime de priviri sarcastice, dar a meritat să încerc. Asta ar fi cea mai simplă soluție. De ce o tot ocolim? Măcar am putea apela la un detectiv privat... Poate că nici măcar nu era Eric... Nu am mai continuat, nu avea rost. Cu toții erau speriați și încordați, cred că niște reproșuri ar fi ultimul lucru pe care și l-ar dori.

Dintr-o dată, mașina din fața noastră s-a oprit. A făcut o întoarcere bruscă, aproape provocând un accident, apoi ne-a claxonat.

– Ce naiba face tata? a întrebat Victor, imitându-i mișcările, apoi apăsând cu toată puterea pe pedala de accelerație.

Andi a sunat-o pe Ramona de trei ori, dar nu a putut fi contactată decât în momentul în care ambele mașini s-au oprit...în momentul in care am ajuns acasă. Geamurile erau sparte, ușa deschisă până la perete și trei mașini de poliție erau parcate pe trotuar, parcă acoperind intrarea. Cu toții am sărit ca arși.

– Ce se întâmplă? am țipat cu lacrimi în ochi.
– Intrați și vedeți, dom'șoară, apoi poate mai vorbim! a spus un polițist cu un aer de superioritate...nu suport oamenii care se cred mai buni decât oricine, dar nu aveam timp sau chef să ma cert cu el.

Când am intrat am încremenit: sânge pe podea, canapeaua răsturnată, becurile sparte, sertarele desfăcute, fructe aruncate și storcite prin toată casa. Ce a fost aici?

– O poveste lungă, a început omul cu care vorbisem mai devreme parcă citindu-mi gândurile, dar vom avea timp să discutăm la secție când veți da cu toții declarații.
– Dar nu am făcut nimic, nici măcar nu am fost acasă! Ramona vorbea cu o nonșalanță impresionantă, luând în considerare împrejurările. Cred că în loc să interogați oameni nevinovați, ar trebui să vă concentrați în a găsi făptașii, nu? era grațioasă plimbându-se prin cameră, analizând câte ceva din vreme în vreme. Poate că...
– Doamnă, a întrerupt-o polițistul cu o voce mult mai dulce decât înainte, oamenii care au fost aici sunt deja în arest provizoriu, avem destule dovezi împotriva lor, dar ne trebuie și declarațiile locatarilor. Urcați! ne-a comandat tuturor, arătând spre mașinile parcate.

Un drum cu mașina de poliție în timp ce ai o rană care doare al naibii de tare, după ce ai fost răpit și jefuit nu e deloc amuzant, credeți-mă. Ajunși la secțieam fost ,,abandonați" pe niște băncuțe reci în timp ce așteptam să dăm afurisitele alea de declarații. Polițistul care se ocupa de noi s-a așezat lângă mine și a început:

– Am primit un apel anonim. Persoana era  panicată, ne-a dat adresa, apoi a închis. Ne-am urcat în mașini, după care focuri de armă se auzeau din ce în ce mai tare. Mâinile mi s-au încleștat în jurul pistolului, dar, din fericire nu a fost cazul să îl folosesc. Patru bărbați având substanțe interzise asupra lor se amenințau reciproc, împușcând în pereți, tavan, ferestre...pe unde apucau. Doi dintre ei se aflau în stare de ebrietate, dar ceilalți se certau pe bani. Aparent furaseră bijuterii, bani, electronice, tot ce ar fi putut fi vândut pe bani bunicei. Dar totul s-a dus atunci când lăcomia s-a trezit în ambii indivizi. Am ascultat puțin din fața casei, dar nu am auzit multe. Trebuia să intervenim repede, în momentul acela credeam că au și ostatici...ceea ce a fost corect, dar nu așa cum ne așteptam noi...

A urmat o pauză, pe care eu am întrerupt-o, anticipând ce urma:

– Două ținte ușoare...doi oameni vulnerabili dar care nu aveau vreun motiv să fie uciși de prietenii lor, nu?

– Da, așa-zișii lor prieteni beți erau acolo în caz că jaful mergea prost. Atunci când am intrat, unul din ei, identificat mai târziu sub numele de Răzvan Anghel a vrut să-și omoare unul dintre complici, ceea ce a și reușit. La casa lui am descoperit că plănuia să-l omoare de mult. Acum sunt acuzați de violare domiciliu și distrugere bunuri, crimă cu premeditare și furt calificat. Pot ajunge  și la 30 de ani în închisoare, sau chiar închisoare pe viață...asta nebăgând în seamă faptul că aveau droguri în posesie.

– 30 de ani? Nu vi se pare cam mult totuși? a întrebat Andrada, agitată.
– Conform articolelor 189, 229, 192 și 217 din Constituția României, pedeapsa minimă ar fi de 15 ani și 8 luni, deci probabil vor lua 30 pe puțin...
– Și nu există nici o portiță de scăpare? a întrebat din nou.
–Dar de ce te preocupă atât de tare soarta lor? a izbucnit Andi. Dacă mă întrebai, eu i-aș fi ucis pe toți!
Andrada și-a șters o lacrimă apoi a zis:

–Unul din ei este...