Condamnată la fericire

18.Îmi vreau viața înapoi!

Eram prinsă. Eram neajutorată. Îmi era frică. Nu știam ce avea să se întâmple cu mine. Apucasem să îi spun lui Victor că sunt bine...Nimeni nu venea să mă salveze. Eram prinsă.

Amara

A respirat adânc. Mi-a zâmbit. Nu e ca și cum aș fi pe jos din vina lui...

Am respirat adânc. I-am zâmbit înapoi. Nu voiam să mă vadă slabă, nu e ca și cum ar fi fost prea târziu.

Cu două degete a apucat fiecare lucru din rucsac și l-a aruncat pe jos, lângă mine: haine, prosoape, sticluțe de apă sau de deodorant, chiar și mâncarea. Ce voia să demonstreze? S-a oprit când a ajuns la telefon. Cu o voce înaltă a început:

– Da, Victor! Sunt bine! și-a luat ochii din telefon și i-a îndreptat spre mine. O, Victor, de-ai știi cât de bine arăți în lumina asta! Vai, cât de disperată sunt, frumosule Victor! a zis, apoi a aruncat și telefonul.

M-am ridicat. Era prea mult. Eram nervoasă, dar îmi era prea frică să fac ceva nebunesc.

– Ce vrei să faci? Ce vrei să demonstrezi? am zis.

Tăcere.

– Spune! am țipat din toți rărunchii.

Atunci am auzit uși deschizându-se.

– Doar Ramona are voie să vină, dacă vrea, a comandat Eric. Ceilalți, ce ar fi să faceți o plimbare? Ieșiți prin spate și să nu vă văd pe aici până nu vă spun că am nevoie de voi.

S-au conformat. Nu au întrebat ce s-a întâmplat, nici măcar nu s-au uitat la noi. Așteptam ca Ramona să ni se alăture, dar nu venea. Atunci Eric a vorbit:

– În primul rând, te rog să nu mai țipi vreodată la mine, pentru binele tău. În al doilea rând, hai să stăm jos.

– Mi-e bine aici! am spus.

– Ți se pare că a fost o sugestie?

S-a îndreptat spre canapea. Dacă făceam pe încăpățânata nu aveam să aflu nimic, așa că l-am urmat. Ne-am așezat amândoi pe pernele moi. Așteptam să zică ceva. Orice. Dar el a tăcut. Plănuia ceva? Era o formă de tortură psihologică? Trebuia să încep eu conversația? Întrebările astea îmi traversau mintea, dar am aflat răspunsul atunci când ușa de la intrare s-a deschis în același timp cu ușa de la dormitorul Ramonei.

– Ce sincronizare! a chicotit Eric, strângându-i mâna bărbatului care a intrat.

Nu i-am putut vedea fața până nu s-a aplecat să-i sărute mâna Ramonei. Era Ivan. Nu știu de ce eram surprinsă. Victor mă avertizase. Ce trebuia să fac? Ei bine, probabil orice altceva decât ce am făcut atunci...

Am sărit de pe canapea și m-am dus la ei.

– Amara! Mă bucur să te... a început Ivan.
– Te rog, am zis, te rog spune-mi că nu ești ce au zis ei. Te rog spune-mi că Victor s-a înșelat și că ai venit să mă scapi. Te rog, am șoptit, dă-mi un semn.

Tăcere. Din nou. Mă examina din cap până în picioare. S-a oprit la fiecare mic detaliu: ochii mei înrămați cu cearcăne adânci, lacrimile ce curgeau pe obraji, mâinile și picioarele tremurânde...fiecare lucru care mă făcea să par slabă. A întins mâna dreaptă și mi-a atins obrazul stâng. A închis ușa. Ignorându-mi toate întrebările i-a zis lui Eric:

– Ce-i cu vânătaia asta? mi-a apăsat obrazul iar eu am tresărit.
– Ai lovit-o? a spus Ramona. Nu trebuia să faci asta! m-a tras dintre Eric și Ivan și m-a luat în brațe.
– Era enervantă! a spus Eric.

– Puteți să nu mai vorbiți despre mine de parcă aș fi un obiect? am spus, desprinzându-mă din îmbrățișarea Ramonei.

Vocea mea era răgușită. S-ar fi rezolvat cu un pahar de apă, dar cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi putut să țip.

– Poți să taci? a zis Ivan.

Ochii lui nu mai erau albastrul cerului. Băteau mai mult spre gri. Erau ca zăpada într-o zi de martie.

– Ai să afli și tu pentru ce te-a pregătit tatăl tău în secret. Decizi atunci pe cine vrei să urăști! a chicotit.

Victor

Eu, Andi și Andrada am fugit. Dar ce face Amara? Nu mă pot gândi la altceva. Știam că nu trebuie să o las singură. Am fost un prost! Un prost!

Am hotărât că cel mai sigur loc este unul ocupat, așa că ne-am dus la mall. Niciodată nu mi-a plăcut aici. Când eram mici, Andrada și Amara ne târau pe mine și Andi prin toate magazinele de haine și ne povesteau despre ziua în care vor face cumpărături cu soții și copiii lor. Când eram mici, eu și Amara spuneam că vom trăi împreună până la adânci bătrâneți, dar în momentul ăsta ea ar putea să fie moartă...și totul din vina mea!

Ne-am așezat la o masă. Andi și Andrada au spus ceva, dar nu am fost atent. Totuși ochii mi s-au luminat atunci când am aflat că au găsit o cale de scăpare pentru Amara.

Amara

– Cum adică? am bolborosit.

Fata încrezătoare și articulată s-a transformat în cineva nesigur și bâlbâit în doar câteva minute. Nu știu ce se întâmplase cu mine, dar știu că nu era ceva de bine. Dar ceea ce urma să aflu avea să mă dărâme cu totul. De când s-a transformat viața mea într-un film cu buget mic?

– Concursuri, lecții de pian, certificate peste certificate, a început Ivan, lecții de arte marțiale și multe altele ca la sfârșit să mergi la un amărât de liceu de stat? Nu ți s-a părut vreodată măcar un pic ciudat?

Am tăcut.

– Tatăl tău a vrut să fii un simplu instrument...un simplu pion... a contiunuat el.

Mințea. Vorbea prea tare, prea apăsat. Nu se uita drept la mine. Era prea ,,sincer" încât se vedea că e ceva forțat. Grăbește totul. Dacă asta ar fi fost adevărat ar fi spus-o altfel... Dar dacă așa e? Nici nu contează. Trebuie să plec de aici, apoi să văd cum să întorc totul la normal. Îmi vreau viața înapoi!