Eris

PROLOG

„... And these children that you spit on as they try to change their worlds are immune to your consultation. They're quite aware of what they're going through..."

- David Bowie

1.

Încearcă să mă înțelegi. Străduiește-te. Privește viața mea ca pe o carte deschisă. Mă va amuza eșecul tău, deoarece tot ceea ce vei afla va fi o iluzie. O simpă iluzie. Vei crede că mă cunoști, că sunt drăguță, prietenoasă, colorată și că îți voi fi alături pentru totdeauna. Iar într-o zi, îmi vei striga neajutorat numele, vei plânge având imaginea mea în mintea ta, mă vei chema cu disperare înapoi. Dar eu voi fi plecat demult, lăsând în urma mea nuanțe de gri întunecat, nuanțele în care întreaga mea viață a fost pictată. Mă voi învălui cu dezamăgirea și cu frânturi din speranțele tale năruite, acestea încălzindu-mi sufletul pe măsură ce vor deveni tot mai chinuitoare pentru tine.

Îmi voi fuma liniștită țigara pe o terasă, cu briza răcoroasă a serii mângâindu-mi dureros obrajii, în timp ce în urechi îmi va răsuna ca un ecou vocea ta rostind printre lacrimi numele meu. Atunci eu voi zâmbi la gândul că tu, în naivitatea ta puerilă, ai crezut că ai reușit, că ai învins, că m-ai schimbat. Voi râde când îmi voi aminti cum tu ai crezut că ai șters toată ura din sufletul meu, neștiind că aceasta este fixată brutal acolo, că ai alungat toată durerea din ochii mei atunci când ai văzut că am încetat să mai plâng, că ai reușit să stârnești chiar și un strop de simpatie din partea mea atunci când am început să-ți zâmbesc pe furiș sau când mai râdeam la una din glumele tale seci.

Iar apoi mă voi opri și te voi blestema, voi vrea să vin la tine, să te revăd chiar și pentru o singură secundă, numai ca să te pot rupe în bucățele pe care să le arunc în marea mea de amărăciune, deoarece, în anumite momente, ai reușit să-mi dai până și mie impresia că m-aș putea schimba. M-ai amăgit, m-ai învățat cum să sper, ca mai apoi să-mi reamintești cum se simte dezamăgirea; adevărata dezamăgire. Adevărata durere.

M-ai judecat, probabil încă mă judeci. Cu toții o faceți, însă eu sunt deja prea amorțită pentru a mai putea fi afectată de cuvintele voastre jignitoare, de acțiunile voastre violente; am devenit imună la întreaga lume care mă înconjoară, o lume infectă pe care ai încercat zadarnic să o aduci într-o lumină favorabilă în ochii mei, însă ai fost incapabil să-ți dai seama că lumina este pieritoare, iar când va dispărea, vidul întunecat mă va cuprinde, ne va cuprinde pe noi toți, copleșindu-ne nemilos, distrugându-ne sufletele obosite și descompunându-ne trupurile slabe.

Iar atunci, copile, vei fi învățat să te gândești de două ori înainte să-ți vinzi încrederea, onestitatea, sentimentele, oricărei persoane pe care vei crede că o cunoști, care vei crede că ține la tine, că va fi bățul tău de sprijin în drumeția primejdioasă pe care o numim viață, fără măcar să verifici, din curiozitate, dacă lemnul din care este făcut e putred pe interior.

2.

Urăsc trecutul. Mereu am facut-o. De când mă știu, am mers doar pe principiul că prezentul este singurul care merită trăit, iar viitorul îl voi lăsa pentru ziua următoare. Însă niciodată nu mi-a plăcut să aduc măcar în discuție trecutul, deoarece era singurul asupra căruia nu aveam control absolut; singurul pe care nu îl voi putea niciodată schimba.

Și sub nicio formă nu aș fi început să scriu despre trecut, dacă nu m-ar fi rugat un prieten bun, un frate , să o fac.

Voi începe prin a atrage atenția asupra faptului că, orice părere ați avea pe parcursul a ceea ce urmează să citiți, lucrurile prin care am trecut, locurile pe care le-am văzut, persoanele cu care am petrecut momente speciale din viața mea, nu mi-au fost și nu-mi vor fi niciodată indiferente. Nici chiar ea. În special ea.