Eris

Capitolul XV

„There are two types of people in the world: the people who naturally excel in life and the people who hope all those people die in a big explosion."

- The Edge of Seventeen (2016)

De când mă știu, lumea a văzut ceea ce a vrut în mine. Mi-au dat un nume, un titlu, un statut, o etichetă. Încă de la bun început, nu am fost capabil să le arăt cine sunt cu adevărat, și asta doar din cauză că ei nu ar fi ascultat. Din cauză că adevărul i-ar fi speriat și i-ar fi îndemnat să-l nege cu desăvârșire.În societatea în care trăim (care, în ciuda a ceea ce ați putea crede, a fost mereu la fel; nici oamenii, nici timpurile nu s-au schimbat) frumosul este spraapreciat și venerat, deoarece aparențele contează cel mai mult. Ele îți atrag privirea. Ele te îndeamnă să judeci în primul rând. Așa că, arătând „bine" îți conferă, de la bun început, un avantaj nedrept în fața celorlalți. Iar, dacă ești suficient de norocos să ai un cont bancar de milioane de euro și un IQ de peste 68, poți trece foarte ușor prin viață cu eticheta de „zeu".

Și, doar ca să lămuresc un aspect de la bun început, nu, nu vreau să vă dezvălui prin acest discurs vreo latură narcisistă de-a mea pe care am ținut-o ascunsă. Nicidecum. Vreau doar să vă introduc perpectiva din care mă văd cei din jur, lumina în care ei mă pun fără voia mea. Nu vreau să par arogant, scriu acum doar din cunoștință de cauză, citând prieteni, profesori și, chiar dacă nu v-ar veni să credeți, oameni care nu mă prea au la suflet.

Exact. În ciuda a ceea ce ar gândi Melania (în special) și restul, există oameni care mă detestă. Oameni care nu mă cred „perfect". Și, sincer să fiu, gândindu-mă la simpla lor existență mă revigorează. Mă convinge că mai există încă speranță în lumea asta plină de ignoranți.

Părinții nu m-au crezut niciodată perfect. Ei au vrut mereu să ating perfecțiunea, însă în ochii lor nu am reușit nici până azi. Au urât tot ceea ce eu iubeam, iar eu am urât tot ceea ce ei considerau ca fiind „bun", „corect", un drum plauzibil spre „perfecțiune". Mi-au urât chitara, mi-au urât muzica, inelele, freza. Totul. Nimic nu îi satisfăcea atunci când mă priveau.

Deci da, chiar dacă vi se pare că doar mi-am plâns de milă, așa se rezumă viața mea. Paralelă cu noțiunea de „perfect", și totuși adesea confundată cu ea. E bizar. Și frustrant. Și singurul mod prin care am putut vreodată scăpa de acea frustrare a fost muzica. Așa că, iată-mă.

Sâmbătă, trecut de ora 9 seara, ciupeam corzile de la chitara mea electrică și cântam alături de Mihai o piesă compusă destul de recent, În valuri, noi. Publicul ne aclama de la mesele lor, iar Melania își ridica uneori privirea din carte și și-o îndrepta spre noi. Spre mine. Piciorul ei se mișca ritmic, aproape imperceptibil, pe muzică.

Pe la ora 10-10:30 luam câte o pauză de o jumătate de oră, ca să ne acordăm instrumentele și să ne odihnim. Melania a venit către mine ținând în mâna stângă o Silva blondă și în cea dreaptă o țigară pe jumatate fumată.

- Din ce în ce mai buni, văd, mi-a spus fără să zâmbească, după care a luat o gură de bere.

- Încercăm, i-am zâmbit sarcastic înapoi.

- Mă duci și pe mine acasă după ce termini?

- Hmm, depinde. Cu cât plătești ora?

- Strâng după nenorocitul vostru de concert, ceea ce cred că e o plată mai mult decât suficientă, așa că fă-ți puțin loc în BMW-ul tău de snob și du-mă acasă.