Eris

Capitolul VI

„But we think you're crazy to make us write an essay telling you who we think we are. You see us as you want to see us... In the simplest terms, in the most convenient definitions."

- The Breakfast Club(1985)

Fumul amărui îmi îmbrăca mucoasa plămânilor într-o senzație de plăcere absolută. Ce bine era. Să uit de tot și de toate pentru câteva momente, în care existam doar eu, țigara și briza răcoroasă de toamnă. Îmi priveam umbra diformă care se prelungea până aproape de gardul din spatele casei Ancăi. Cerul era acoperit de nori, astfel încât admiratul stelelor îmi era imposibil. Am stins țigara în scrumiera aflată lângă mine și am mai tras o linie pe coala mânjită de urme de grafit de pe dosul palmelor mele. Eram într-o totală lipsă de inspirație. În timp ce mâzgâleam cu putere foaia, vârful creionului s-a rupt. „Rahat." Ecranul telefonului meu a pâlpâit de trei ori, anunțându-mă că am primit un nou mesaj:

„Vii diseară în Cotton?"

„ma mai gadesc", am tastat eu rapid.

Am pus telefonul deoparte, începând să privesc absentă blocul de desen, aruncat pe terasă lângă mine, la vârful creionului rupt, la sfertul de radieră care mi-a rămas din clasa a zecea, la lumina de la micul felinar de deasupra mea. Era plictisitor. Brusc m-a trecut un fior, urmat de un spasm. Fără să ridic blocul, am început să desenez peste mâzgăleli un contur de cap. Nu capul cuiva anume. Doar un cap. Am tras liniile feței, apoi m-am ocupat de păr. Desenam din reflex, realizând că o fac numai când am privit aiurită culoarea de un negru profund a părului persoanei. Brusc, o furnicătură pe spate m-a făcut să tremur. „Ce e asta?" Mi-am scuturat capul. „E un tatuaj." Din nou acea furnicătură, pe omoplat, acea senzație de atingere, sau mai degrabă senzația pe care o ai atunci când aștepți o anumită atingere, care trebuia să vină, dar nu mai apare. „Nu nu nu. Eram beată. Vorbește alcoolul din mine," continuam să-mi spun în timp ce conturam ochii și îi umpleam cu albastru. „Curios." Era primul desen care avea culoare în el. Doar ochii erau colorați. Restul era gri, așa cum îmi plăcea mie. Iar acelor ochi, plini de culoare, care ar fi trebuit să-mi stea ca un spin în spinare, nu puteam să le fi găsit un loc sau o înfățișare mai potrivită decât aceea pe care o aveau pe hârtie. Locul lor era acolo, colorați, vii, pe un fond care nu va mai cunoaște altceva decât griul în diferitele lui nuanțe. Nu reușeam să desenez nasul. Nu îmi aminteam forma nasului; am desenat, am șters, am desenat, iar în final nu voiam altceva decât să rup acea foaie în bucăți și să o ard. Dar am văzut ochii, iar acel lucru m-a calmat. „I'm so fucked up."

- Nu ți-e frig aici?

Mi-am întors privirea spre Adelin, care ieșea din casă cu o pătură pe care ulterior mi-a aruncat-o în cap.

- Nup. Mersi pentru patură, dar imediat plec, am zis, mutându-mă o idee mai la dreapta pentru a-i face loc să se așeze pe podeaua de lemn rece, lângă mine. Însă nu a făcut-o. Doar a stat în pragul ușii și m-a privit.

Mă simțeam incomod știind că se uita la mine și la ceea ce făceam. Privirea i-a cazut pe blocul de desen de lângă mine, iar un zâmbet (nu, nu era tocmai un zâmbet; mai degrabă o arcurie abia sesizabilă a buzelor) i-a apărut pe față.

- Cineva cunoscut? a întrebat luând blocul în mână.

- Absolut deloc.

- Un străin?

- Habar n-am... Probabil persoana asta există doar în mintea mea.

- Cred că mintea ta doar a copiat persoana și și-a însușit-o.