Eris

Capitolul XXII

„Lângă tine, lumea ar putea să-mi pară mai frumoasă."

- Fiul risipitor, Radu Tudoran

Locuitul sub același acoperiș cu Adelin nu era nici pe departe la fel de stânjenitor pe cât mi-am închipuit. El era viziunea mea a „colegului de cameră perfect": nu vorbea mult, bea multă cafea, era acolo pentru tine când aveai nevoie de ceva și aveam aceleași gusturi în materie de literatură. În plus, nu îl deranja fumul de țigară, așa încât puteam fuma oriunde în apartament. Pe atunci nu cred că îmi dădeam seama cât de mult apreciam nopțile târzii în care veneam de la Vintage și îl găseam pe Adelin în sufragerie scriind cu Pink Floyd cântând pe fundal. Atunci mă așezam, în uniforma de chelneriță lângă el și mă apucam să desenez. Fredonam împreună versurile de la Comfortably Numb și fiecare își vedea de treaba lui.

Era perioada în care am realizat cât de puțin timp mai aveam de petrecut în liceu, iar asta pentru că profesorii ne-au anunțat că vor începe înscrierile pentru probele orale. Chicoteam ca un copil de fiecare dată când le menționau. Ceea ce mă înnebunea era zumzetul colegilor mei de clasă (și nu numai), care nu încetau să vorbească despre planurile lor obositoare pentru viitor, despre facultăți și colegii din România și lumea întreagă (dar în special Anglia). Iar când mă întrebau ce planuri aveam eu, îmi dădeam ochii peste cap. Nu îi interesa nici cât negru sub unghie; voiau doar încă o oportunitate de a se lăuda cu meditațiile lor scumpe și cu viitorul lor planificat din clasele primare. Eu mereu le răspundeam că o să mă fac stripteoză. Ei făceau ochii mari și îmi întorceau spatele. „Bun," îmi spuneam satisfăcută.

Când l-am întrebat pe Adelin dacă plănuiește să meargă la o facultate, a ridicat din umeri și a spus că mai are aproape o lună în care să se gândească. Eu i-am spus că are toată viața să se gândească. A crezut că-mi băteam joc de el.

- Orice aș alege, ar fi doar planul B, oricum, a spus el.

- Planul B? am întrebat eu confuză. Facultatea? Asta e nou.

- Mereu am vrut să fiu scriitor, așa că o facultate este doar un plan de rezervă, în cazul în care nu reușesc, m-a lămurit el.

Trecuse deja o săptămână de când plecasem din casa Ancăi. Ne vedeam la școală și vorbeam, dar aproape niciodată în afara ei. Aș minți dacă aș spune că nu-mi lipsea. Iar eu nu mint. Îmi era dor de moralele ei despre importanța școlii; îmi era dor de serile în care îmi povestea ce nimicuri a mai zis Vladimir; îmi era dor să o necăjesc în legătură cu jurnalul pe care îl scria, cu toate că era în clasa a XII-a (nu jurnalul în sine era problema, ci „dragă jurnalule"-urile de la fiecare început de notare). Era ciudat să nu o mai văd trecând pe la Vintage, decât foarte rar, spunându-mi să „las cartea jos și să lucrez".

Așa că am fost plăcut surprinsă când am văzut-o intrând pe ușa pub-ului sâmbătă seara. Ba chiar am mers să o îmbrățișez. Gestul meu a mirat-o probabil, pentru că i-a luat ceva până să mă îmbrățișeze înapoi.

- Ai cumva un atac? am întrebat-o în timp ce mergeam la bar.

- Ha ha, foarte amuzant, și-a dat ea ochii peste cap zâmbind. Și eu care chiar voiam să fiu drăguță și să te întreb ce mai faci.

- Cum de te-a lăsat Camelia să ieși din casă la 7 seara? i-am întins un Somersby.

- I-am spus că merg la Ștefi să facem proiectul la istorie.

Nu voiam să mă prefac că aprob modul în care Camelia o controla pe Anca. Era una când o făcea în generală, dar cu totul altceva acum, când Anca era aproape majoră. Când i-am zis toate astea, a ridicat resemnată din umeri și mi-a spus că, atâta timp cât stătea în casa Cameliei, nu avea nicio altă opțiune decât să-i urmeze cu strictețe regulile.