Eris

Capitolul XXVI

„I'm not telling you to make the world better, because I don't think that progress is necessarily part of the package. I'm just telling you to live in it. Not to endure it, not just to suffer it, not just to pass through it, but to live in it. To look at it. To try to get the picture. To live recklessly. To take chances. To make your own work and take pride in it. To seize the moment. And if you ask me why you should bother to do that, I could tell you that the grave's a fine and private place, but none I think do there embrace. Nor do they sing, or write, or argue, or see the tidal bore on the amazon, or touch their children. And that's what there is to do and get it while you can and good luck at it."

– Joan Didion

Am stat peste program în seara aceea. Am strâns totul, am măturat, am spălat vasele și am făcut numerarul. Niciodată nu lucrasem atât. Niciodată nu aveam să mai lucrez atât. Ceva m-a „împins de la spate", și cred că știam ce anume. Cred că și tu știi ce anume. Dar am ales să nu las acel ceva să prindă rădăcini. Nu voiam să-mi permit luxul de a spera - făcusem asta cu Mihai și a ieșit exact cum îmi închipuisem că o va face: dezamăgitor. Nu aveam să o stric și pe asta. Ce ciudat... de câte ori folosim acest cuvânt: „nu". Eu, mai mult decât oricine. Cât negativism. Ce dorință acută de autodistrugere, de spulberare a oricărei idei. Dacă stau să mă gândesc puțin, suntem tot ceea ce este greșit cu generația căreia îi aparținem. Eu sunt tot ceea ce e greșit cu generația căreia îi aparțin.

Toate acestea fiind luate în considerare (pentru aproximativ trei minute), am aflat cât de repede puteam să le desconsider: trei secunde. Nici mai mult, nici mai puțin de trei secunde. Am renunțat la propriile-mi convingeri într-un timp atât de scurt și mi-am băgat autodisciplina în cur. Și a fost plăcut - la dracu', a fost excelent! Pentru puțin, a fost ceva.

A fost un act de eliberare, cel puțin pentru mine. Mi-am pus toate frustrările, toate emoțiile acolo. Și nu știam ce vreau: să plâng, să râd în hohote, să-i spun că-l iubesc? Ce fel de clișeu ar fi fost și ăla? Da, probabil că simțeam toate acele lucruri. Sau poate că nu. Acum totul este irelevant. Așa că, am ales să tac. La fel a făcut și el.

Am rămas îmbrățișați pe scaunul din birou, eu, încolăcită cu mâinile și cu picioarele în jurul trupului lui, el, trecându-și degetele cu unghiile tăiate perfect prin părul meu. Respirațiile ne erau intermitente și niciunul nu dădea vreun semn că ar vrea să se miște. Acea îmbrățișare nu mi-a părut niciodată concluzia relației noastre, ci un fel de intrigă. Faptul că am stat acolo împreună, piele transpirată pe piele transpirată, ne-a legat pentru totdeauna. Bineînțeles, pe atunci nu puteam nici măcar să intuiesc asta, dar acum știu. Oriunde ne-am afla, orice distanță s-ar pune între noi, There ain't no mountain high enough to keep me from getting to you, așa cum ar zice un cântec de când lumea. Când mă reîntorc în Sibiu, e singura persoană pe care o caut - singura de a cărei prezență nu mi-e frică. Și și el mă vizitează, aproape în fiecare lună. Dar nu e la fel. Probabil că o să clarific și acest aspect, dar toate la timpul lor.

- Ești încă în mine, i-am șoptit. Trebuie să mă ridic, am adăugat, fără niciun chef de-a o face.

- Mai rămâi puțin, și-a pus el capul în scobitura gâtului meu, iar eu am cedat.

- În trei ore trebuie să mă trezesc să merg la școală.

Degetele mele se plimbau, abia atingându-i pielea, în susul și-n josul coloanei sale vertebrale, apăsând în anumite puncte mai tare,în altele mai încet. Mi-am dat seama că trecuse ceva timp de la ultima oară când făcusem sex. Acea noapte la Sinaia, cu motociclistul al cărui nume nici măcar nu mi-l aminteam. Dezastrul de conversație pe care l-am avut cu Adelin la întoarcere... Un val de furie adormită a luat stăpânire pe mine: „Uite, Adelin! Fac ce vreau și tu ești un nimeni, nu ai cum să mă oprești. Și m-aș culca cu toți bărbații de pe planetă, în afară de tine, ca să-ți fac în ciudă." Brusc, am simțit nevoia să plâng. Să-l fac pe el să plângă. Să izbesc pe cineva cu capul de un stâlp. Și atunci Marius m-a strâns mai tare, iar eu m-am liniștit.