Eris

Capitolul X

„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul și sufletul meu sînt începutul unui mare cântec și tremurul mâinii care-l caută."

– Lorelei, Ionel Teodoreanu

Stăteam în liniște unul lângă altul, parcă fiindu-ne frică să și respirăm. Singurul zgomot care perturba acea tăcere era tutunul arzând din țigara Melaniei, din care trăgea din când în când, expirând mai apoi fumul care se înălța și se dispersa până în punctul în care nu îl mai puteai vedea. Nu se uita la mine, ci în gol, în jos, sprijinindu-și coatele de balustrada înghețată. Nu voiam să-i vorbesc; nu voiam să încep coversația fără sens pe care cu siguranță și-o structura atunci în gând cu lux de amănunte. Probabil că în acele momente de maximă tăcere elabora vreo melodramă tipică, de adolescentă distrusă, pe care urma să mi-o arunce în față sub formă de ceartă. Și apoi să spună că e vina mea. Lăsând prejudecățile la o parte, Melania chiar era tipul acela de fată; nu întotdeauna, nu întelegeți greșit, dar da, îi plăcea drama. Sau așa am crezut eu la momentul respectiv.

Dintr-o dată, și-a aruncat țigara peste pod, pe pavajul luminat de felinare. Nu s-a auzit niciun sunet, niciun impact. Parcă ar fi căzut în vid.

- Puteai să o arunci la gunoi.

- Mare brânză, mi-a spus evitându-mi privirea. Un chiștoc în plus nu o să facă nicio diferență.

- Ceea ce e trist, Melania, este că alți 10.000 de oameni din oraș gândesc ca tine. Și asta, dragă, face diferența.

- Ce te freacă pe tine unde arunc eu gunoiul?

- Dar pe tine de ce te deranjează atât de mult faptul că ai aflat despre Ben?

Tăcere. Însă era diferit de data asta. Acum mă privea, îmi fixa ochii cu un fel de furie copilărească și un strop de surprindere. Păcat. Ar fi trebuit să se aștepte la abordarea subiectului. Apoi s-a întors cu un gest care se voia nonșalant, aprinzându-și a cincea țigară de când ne aflam pe pod. Uitasem de frig. Uitasem de tot privindu-i fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare respirație care-i ridica lin pieptul, fiecare gând care-i încrețea fruntea și îi întuneca ochii.

- Dacă vrei să vorbești, vorbește, i-am spus eu rezemându-mă de balustradă. Mă enervează când doar stai și ții totul în tine și te mai și crezi interesantă făcând-o.

- Nu despre asta e vorba, Adelin. E doar că... s-a oprit brusc, parcă încercând să-și găsească cuvintele.

- Doar pentru că ți se pare că arată bine nu înseamnă că te-ai îndrăgostit, sper că ești conștientă de asta.

- Evident, asta îmi spun de câteva zile bune, doar că... dintre toate lucrurile pe care le-aș fi putut afla despre Ben, cred că a fi gay era ultimul... după ultimul.

- Și a fi gay este atât de greșit?

- Nu am spus asta, s-a întors exasperată către mine. E normal, mie mi se pare un lucru normal! Și eu am fost cu o tipă aproape două luni, până mi-am dat seama că nu-i de mine. Doar că...

- Doar că, până să afli, credeai că ai o șansă, am completat eu privindu-i degetele roșii mușcate de vânt.

Ea doar și-a lipit fruntea de balustradă, un sunet puternic auzindu-se în urma impactului. Țigara ardea, iar fumul începea să mă amețească. După câteva secunde, am continuat: