Eris

Capitolul VIII

„You are the poem I never knew how to write and this life is the story I have always wanted to tell."

- Tyler Khott Gregson

Îmi amintesc acea zi în mod special, însă fără vreun motiv anume. Dacă aș vrea, ți-aș putea-o descrie în cele mai mici detalii, chiar adăugând și visul pe care îl aveam înainte ca Anca să mă trezească (și el detaliat, evident). Dar nu vreau să te plictisesc prea tare (oare?), așa că voi începe de la partea interesantă (din punctul meu de vedere, nu al tău. Tu nu contezi):

Era pauza mare, iar eu stăteam așezată pe podeaua murdară a școlii, rezemată de dulapuri, schițând în caietul meu de istorie (și engleză și germană și psihologie și sociologie) chipurile unor absolvenți din 1993, întipărite veșnic în acele minuscule bucățele de hârtie, așezate pe un panou gigantic care se afla fix în fața mea. „Ana Iliescu", am citit eu în gând, privind chipul fetei care zâmbea mult prea forțat. „Permanentul clar a fost una dintre cele mai nereușite invenții din istorie," am gândit în timp ce desenam părul negru și creț la fetei.

Elevii mergeau în stânga și în dreapta, alergau, se opreau, se sărutau, se îmbrățișau, se loveau. Iar eu stăteam amorțită și îi priveam ca prin ceață, absentă, abia ținând pixul în mână, întrebându-mă ce căutam acolo. „Am stat patru ani în aceeași bancă nenorocită și mă simt mai proastă decât când am început liceul."

- Iar ești prinsă în gândurile tale de tipă distrusă? m-a întrebat Adelin apropiindu-se de mine și mi-a întins o cafea de la tonomat.

- Nu sunt distrusă, am ripostat iritată în timp ce el și-a aruncat ghiozdanul și s-a așezat lângă mine. Doar că nu înțeleg scopul.

- Vieții? m-a întrebat ironic.

- Liceului. Bleah, data viitoare când încerci să fii drăguț să iei una neîndulcită.

- Cum poți să bei cafeaua neîndulcită?

- Cum poți să bei cafeaua altcumva decât simplă? Orice adaos doar îi strică aroma.

- Îmi pare rău, prințesă.

Am pufnit ușor amuzată, știind că făcea aluzie la filmul meu preferat. Nu am mai vorbit, doar am stat unul lângă altul și am privit lumea care „bâzâia" în jurul nostru. S-a auzit soneria, anunțându-ne că trebuie să intrăm în clase. Adelin s-a ridicat brusc.

- Am info în laborator, mă grăbesc, a spus îndepărtându-se.

Am stat puțin, apoi m-am ridicat și eu, luându-mi rucsacul în spate. Dintr-o dată mi-am amintit.

- Adelin! am strigat în urma lui. El și-a întors doar capul, așteptând să continui: Ești cu mașina?

- Întotdeauna. De ce?

- Azi după ore mă duci și pe mine undeva?

- Sigur.

Apoi a plecat. „Asta a fost ușor," m-am gândit în timp ce intram în clasă. Andrei stătea în banca lui. Nici măcar nu s-a uitat în direcția mea, deaorece se juca un joc tâmpit pe telefonul lui HTC. M-am așezat în banca mea, întrebându-mi colega ce oră aveam. Psihologie. Evident. Profa mă ura.

Următoarele trei ore au trecut neașteptat de greu, făcându-mă să-mi doresc din ce în ce mai mult să vreau să sar în fața unui tren. Și, dacă stau să mă gândesc, fraza anterioară reprezintă un rezumat al celor patru ani „de neuitat" petrecuți în liceu; și în generală; probabil în școală de asemenea. Și în viața, desigur.