Eris

Capitolul XXIV

„Dacă bărbații ar ști ce se poate obține cu o lacrimă, ar fi mai iubiți, iar noi i-am ruina mai puțin."

- Dama cu camelii, Alexandre Dumas fiul

A urmat o perioadă agitată în viața mea. Nu știu dacă „agitată" e termenul potrivit pentru a o descrie; aș putea să-i zic „furtunoasă", dar e un adjectiv pe care numai o fată l-ar folosi. Se spune că și băieții plâng câteodată și, la naiba cu mine dacă nu au dreptate. Am plâns și nu mi-e rușine să recunosc, deoarece susțin că am fost total îndreptățit să o fac. A fost ziua în care totul a început să se dărâme. Partea cu adevărat dureroasă este că nu s-a întâmplat deodată, ci treptat. Ca un bulgăre de zăpadă gonind la vale din vârful muntelui, făcându-se tot mai mare, nenorocirile m-au izbit. Pe toți, dar mi s-a cerut să vorbesc strict despre mine. Noi îl așteptam la baza muntelui, ne uitam la el dar, îngroziți, nu ne-am dat din calea lui. Era terifiant, dar niciunul nu știa cum să-l oprească. Poate că am fi putut să fugim, dar eram deja legați, răul a fost făcut încă din momentul în care Melania a făcut primul pas în casa Ancăi; atunci au fost damnate amândouă, iar pe Adelin l-au tras după ele. La mine a început cu mulți ani înainte.

Cred că aveam 14 sau 15 ani. În orice caz, intrasem la liceu în toamna aia și mi-am făcut prima prietenă. Era frumoasă, toată lumea spunea că semănam ca doi frați. Nu prea aveam chestii în comun, dar m-a plăcut și, prin urmare, am plăcut-o. Ea era într-a XI-a, deci faptul că o fată mai mare s-a uitat la mine mi-a adus un anume grad de popularitate. Eram împreună de câteva luni când am făcut pentru prima dată sex. A fost O.K., presupun. Nu știu, fie nu ne potriveam, fie fetele nu erau pentru mine. Era o periadă destul de afundată în homofobie a adolescenței mele, așa că am mers pe prima variantă. M-am despărțit de ea la mall ziua următoare.

A urmat un șir de alte câteva fete și vreo două sau trei femei cu care am experimentat toată treaba cu sexul, dar niciuna nu m-a făcut să vreau să repet procesul și următoarea seară. Atunci m-am decis că mi-ar trebui o ocupație, ceva care să mă distragă de la gândul tulburător că aș putea să „fiu pe invers", așa că mi-am rugat părinții să mă înscrie la cursuri de chitară. Mereu am vrut să cânt și m-am gândit că era momentul oportun să încerc.

Profesorul meu de la școala de arte mi-a lăudat urechea muzicală și rapiditatea cu care învățam. Presupun că era vorba de pasiune. Ar fi clișeic să spun că m-am îndrăgostit de muzică, dar nu întru totul neadevărat. Atunci am cunoscut-o pe Anca. Atunci s-a schimbat totul. Atunci bulgărele a început să o ia la vale.

Eram la ora de teorie a muzicii când cineva a ciocănit de trei ori la ușă.

- Intrați, a spus profesorul.

Ușa s-a deschis, iar pe ea au intrat o doamnă blondă, tunsă foarte scurt, aproape băiețește (genul de frizură pe care o au femeile de afaceri), îmbrăcată într-un costum crem și purtând tocuri joase. Nu zâmbea. Însă mie nu asta mi-a atras atenția, ci cozile bolnd-arămii care cădeau pe umerii fetei de lângă ea. Avea același costum ca femeia, doar că verde, acesta scoțându-i în evidență ochii de aceeași culoare. Fața îi era plină de pistrui, iar sprâncenele atât de blonde, încât abia dacă le observai. Arăta ca una din păpușile acelea de porțelan pe care la puteai cumpăra în urmă cu câțiva ani de la librării, împreună cu revistele.

- Ne scuzați pentru întârziere, dar secretara ne-a trimis spre altă sală de clasă, a început femeia cu voce groasă, puternică.

- Nu este nicio problemă, doamnă, i-a zâmbit profesorul înțelegător. Abia am început, oricum. Apoi, s-a întors spre fată și a întrebat-o: iar tu ești domnișoara care vrea să învețe și chitara și pianul, am dreptate?