Eris

Capitolul IX

„Singurătatea are în ea sămânța nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viața așa, chiar dacă ești adaptat la singurătate și la frustrare."

- Travesti, Mircea Cărtărescu

- O.K., deci cum spuneam, era cam 3 dimineața și toți eram praf. Și ăia care au paturile de sus au adormit direct pe mochetă. Anyway, eu cum am pat normal m-am trântit pe el instant, dar am auzit un geamăt dubios și de-abia atunci mi-am dat seama că mă așezasem pe Darius. Ăsta s-a sperat și s-a ridicat atât de brusc încât m-a trântit pe jos, și cum raftul de deasupra patului meu știți că e așezat foarte low, când s-a ridicat a dat cu capul de el și l-a stricat. În sensul că a căzut tot de pe raft, inclusiv raftul. Și de-abia în dimineața următoare ne-am strâns laptop-urile, ligheanele și toate shit-urile care au căzut de pe raft, povestea Șerban în timp ce, la intervaluri regulate, sorbea din halba aproape goală.

- Mereu mă fascinează poveștile tale de la internat, a spus calm Ben, încercând să-și ascundă râsul.

- Da, îmi și vine greu să-mi imaginez cinci matahale dormind într-o cameră în care la fereastră aveți draperii cu ursuleți și steluțe, a spus ironică Anca.

- Te rog, suntem practic patru, a întrerupt-o Șerban.

- Nu, sunt foarte sigură că aveți o cameră de cinci persoane. Am fost la voi odată, erau cinci scaune în jurul biroului ăluia minuscul. Și cinci paturi.

- Da, dar Vlad își duce sacul de dormit cu el și doarme în bibliotecă.

- De ce o zici de parcă ar fi cel mai normal lucru din lume? am întrebat eu mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul.

- Știi, Melania, fiind doar patru în cameră, poți oricând să vii să ocupi patul ăla liber, mi-a zâmbit Șerban în felul lui aiurit.

- Cred că m-a chemat Marius, mi-am dat eu ochii peste cap.

- Dar oricum nu cred că am folosi patul liber! l-am auzit cum striga în urma mea.

M-am așezat la bar și am început să privesc în gol pe direcția lui Marius, care ștergea liniștit un pahar pentru șampanie. Era dubios să fiu înconjurată de oameni; oameni care nu erau de pe străzi. Nu erau prietenii mei, ei bine, poate doar Adelin. Iar oamenii aceia care stăteau la masă și râdeau în timp ce Mihai bătea cu bețele de la tobe în pahare, nu păreau deloc să mă respingă. Evident, exista acea distanță stânjenitoare între noi, dar uneori părea atât de insignifiantă și de mică, încât încetam să o bag în seamă. Chiar păreau că mă acceptă. Mi-am aprins o țigară și am tras absentă fumul amar în piept, continuând să fiu prinsă între gândurile mele.

- Vrei și tu un fum? l-am întrebat pe Marius, observând că mă privea insistent de o vreme.

- Nu. Fumez doar Black Stones, mi-a răspuns el privind fumul.

- Ce dracu' sunt alea?

- Nu ai auzit de ele?

- Având în vedere că te-am întrebat.

- Nu știam că ai atâția prieteni, a schimbat el subiectul.

- Nu sunt prietenii mei. Doar cel cu Strongbow e prietenul meu. Roșcata e binefăcătoarea mea. Ciudații ăia trei din jurul străluceniei sunt doar tolerabili.

- Strălucenie? a întrebat confuz Marius.

- My „Wanna-Be".

Apoi amândoi am tăcut și am ascultat melodia celor de la Sister Hazel care abia străpungea valul de voci combinate ale clienților.