Eris

Capitolul VII

,,N-am spus că-mi place. Am spus că m-a fascinat. E o mare diferență."

- Portretul lui Dorian Grey, Oscar Wilde

,,23 septembrie 2014

Sibiu, România

Dragă jurnal,

Încep să cred tot mai mult că timpul e o chestie nu atât relativă, cât una subiectivă. Deși a trecut abia o săptămână, mie îmi pare că a stat aici o viață; o viață lungă, obositoare și mai tot timpul exasperantă. Și, revenind, nu voi putea să înțeleg niciodată de ce o persoană nu se poate schimba. Bine, nici eu nu m-aș schimba, ce-i drept, pentru nimeni. Dar... presupun... având în vedere personalitatea ta și văzând cum aceasta îi afectează (în mod negativ) pe cei din jur, ar trebui să începi să-ți pui niște întrebări atunci când lumea te privește cu dispreț și ură, nu? O, da, iată-mă iar, vorbind cu un caiet...

Însă, jurnalule, scumpul meu caiet care nu îmi va răspunde niciodată, oricât de mult aș insista și oricât de mult m-aș consulta cu tine, Melania nu este rea. Da, este enervantă și s-a băgat în probleme într-o singură săptămână cât nu m-am băgat eu în toată viața mea, însă... Pot vedea că nu este o persoană rea, ci... Nu știu... Ea doar a luat-o pe un drum rău de pe care, mi-e teamă, nu se va mai putea întoarce. Și, în speranța de a se abate de la acesta, va încerca să se agațe de fiecare dintre noi, trăgându-ne în acel abis nemărginit, care ne va înghiți treptat.

Dacă stau să mă gândesc puțin, chiar o compătimesc. E drept, nu voi putea uita lucrurile pe care mi le-a făcut și situațiile aiurea prin care m-a făcut să trec, însă am iertat-o. Eu chiar am iertat-o; probleme copilărești pe care le-am lăsat în trecut; asta au fost. Eu am luat-o pe drumul meu, iar ea, pe al ei. Asta până când drumurile noastre au ajuns să se întâlnească din nou, într-un mod neașteptat, soarta bătându-mi la propriu la ușă, dar această poveste deja o știi.

O întâmplare ciudată, care chiar m-a șocat și mi-a creat un scurt atac cerebral, a avut loc în această dimineață. Ca de obicei, m-am trezit cu 10 minute mai devreme pentru a pune apă la încălzit pentru cafea și am dat drumul la televizor pe Comedy Central. Era Spongebob Squarepants, așa că am dat volumul mai tare, cântând melodia de început în timp ce turnam apa clocotită în filtrul de cafea. Era 7 fix, așa că m-am dus să o trezesc pe Melania, deoarece ea mereu își închidea alarma în starea ei de inconștiență. „Oare e mai O.K.?" m-am întrebat gândindu-mă la faptul că, aseară, a venit praf acasă. „Așa-i trebuie dacă umblă cu leprele alea..." Atunci s-a întâmplat: micul atac cerebral despre care-ți ziceam.

Când am ieșit din bucătărie, l-am văzut pe Adelin închizând ușa de la camera Melaniei. Purta aceleași haine pe care le-a purtat aseară; eram sigură de acel lucru. Ochii mei erau larg deschiși, iar pe gură mi-a ieșit involuntar un țipăt scurt, pițigăiat. Atunci m-a observat și el, iar ochii lui i-au fixat pe ai mei. M-am întors rapid și am intrat cu pași alerți în bucătărie.

- Anca, Anca, Anca, mi-a rostit el numele prinzându-mă de antebraț.

- Nu am văzut nimic, nu-i treaba mea, cuvintele au ieșit rapid din gura mea.

- Stai liniștită, Anca, nu s-a întâmplat nimic.

- Nu trebuie să te scuzi, i-am tăiat-o eu, adică nu e treaba mea cu cine o faci, dar...

- Of, Doamne, ți-am zis că nu s-a întâmplat nimic, a zis el râzând nervos. Ești geloasă? m-a întrebat ridicând glumeț o sprânceană.