Eris

Capitolul XIV

„Orice foaie e pre-scrisă și conține-ntr-un fel, holografic, toate textele. Tu doar o luminezi sub un anume unghi."

- Mircea Cărtărescu

- Melania, asta deja devine ridicol.

Mă uitam stupefiată la Anca, în timp ce cana plină cu cafea aburindă îmi ardea degetele. Nici nu mai observam durerea; parcă mă obișnuisem cu ea.

- Ăă, nu, Anca, țin să te contrazic. El a început să se certe din nimic cu mine, el a fost cel care m-a insultat, el-

- Și poți să zici că nu pe bună dreptate? Încearcă să fii un pic mai empatică, doar știi că Adelin te-

- Știu! am strigat mai tare decât aș fi vrut, privind-o în ochi. Știu. Dar nu doar pentru el e aiurea toată treaba asta.

- Și totuși, puteai să eviți să-l menționezi pe tipul ăla de atâtea ori.

- Mare brânză, mi-am dat eu ochii peste cap. Nu că ar fi primul cu care am făcut-o.

- Adevărat, a spus ea terminându-și cafeaua din ceașcă, dar asta nu o face mai puțin dureros pentru Adelin.

- Mă duc pe terasă, am rostit plat, apoi m-am ridicat de la masă și m-am îndreptat spre ușa din spate.

Afară era frig. Trecuse cu mult de miezul nopții, atât de mult încât începuse să se audă ciripitul matinal al păsărilor. Și, Doamne, cât îl uram. Pe banca de pe terasă stătea Crimă și pedeapsă, lăsată de mine cu o oră în urmă. Trecuse ceva timp de la plecarea grăbită a lui Adelin. Încă de când a părăsit camera mea, un sentiment abscons și-a făcut loc în pieptul meu, coborând rareori în stomac și producându-mi o greață de moment. Cât era de enervant. Nu puteam să scap de acel sentiment.

M-am culcat pe bancă și am început să citesc, pătrunzând – totuși, doar pe jumătate - într-o altă eră, o eră înghețată și întunecată a Rusiei secolului al XIX-lea. Cealaltă jumătate, pe de altă parte, era încarcerată în cenușia Românie a secolului XXI. Și, prinsă între două lumi, nu știam care era mai înfiorătoare. Îmi era atât de frig atunci.

Țigara ardea în scrumieră cu un sunet infernal, delectant, iar eu citeam pentru a șaptea oara același rând nenorocit, fără să-i pot desluși sensul. Am tras un fum adânc în piept. Și încă unul. Apoi încă unul.

- Ți-e frig? am auzit vocea Ancăi, care stătea în pragul ușii.

- Nope.

- Pielea de găină de sub tricou și buzele mov spun altceva, și a aruncat o pătură lângă mine, apoi, șovăind parcă, s-a așezat și ea.

Ne-am învelit amândouă cu pătura aceea subțire și am stat în liniște una lângă cealaltă. Eu fumam liniștită, însă Anca nu îmi făcea reproșuri la adresa nocivității tutunului. Mi s-a părut cel puțin bizar. Anca și-a lăsat capul ușor pe umărul meu, învelindu-se mai bine cu pătura. Eu, neștiind ce să fac, mi-am sprijinit capul pe pletele ei roșcate și am continuat să citesc. Acum textul începea să aibă sens. Nici nu știu cât am stat așa, pe bancă, încălzindu-ne reciproc, însă la un moment dat, vocea puțin răgușită a Ancăi a spart tăcerea:

- Uneori, în anumite momente, e frumos să ai prieteni, nu?

Ochii mei au zburat din paginile cărții direct spre bolta cerească. Negrul se estompa în albastrul dimineții timpurii. Răsăritul era aproape, iar razele soarelui urmau să scalde acea grădină în mai puțin de o oră. Stătusem afară o noapte întreagă. A fost frumos, Anca. Nu vreau să te mint, niciodată nu am avut intenția asta. Voiam doar să-ți ascund pe cât posibil adevărul. Dar, într-adevăr, a fost frumos. O convenție frumoasă: tu te prefăceai că îmi ești alături, iar eu mă prefăceam că te cred. Îmi lipsesc acele dimineți. Al dracului de tare.