Eris

Capitolul XIII

„The world is a book and those who don't travel only read one page."

- St. Augustine

Era marți seara când s-a întors. Eram cu Anca atunci, în sufragerie, pe canapea, uitându-ne la un film. Într-o scenă de maximă tensiune între cei trei protagoniști, ușa din spate a scârțâit, apoi s-a închis brusc. Melania a apărut în pragul ușii din sufragerie, nasul și obrajii fiindu-i roșii de la frigul de afară, iar buzele ei începuseră să capete o nuanță vineție. Ne-a scrutat o clipă, apoi și-a fluturat mâna în care își ținea telefonul, în semn de salut.

- Hei, vocea ei era ușor răgușită. Am văzut că m-ați sunat. Aveam telefonul închis.

- Am observat, și-a dat Anca ochii peste cap. Puteai să spui că pleci.

- Credeam că a fost destul de evident când am făcut-o, a zis Melania râzând forțat. Ți-am adus un magnet pentru frigider, a adăugat aruncându-l spre Anca, care l-a prins din aer. Era din Predeal.

- Ai fost în Predeal? a întrebat Anca stupefiată.

- Printre altele, a spus Melania îndreptându-se spre ușă. Mă duc să fac un duș.

- Îți vine să crezi? m-a întrebat Anca după ce Melania plecase. S-a dus la duș de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Eu doar am ridicat din umeri. „E bine. S-a întors," era tot ceea ce eram capabil să gândesc în acel moment. Pentru mine nu conta unde a fost, de ce nu a lăsat nici măcar un mesaj, atâta timp cât era bine. I-am spus Ancăi că mă duc până la baie și că poate să se uite în continuare la film fără mine. M-a privit cu un scepticism acid, însă nu a zis nimic. Am intrat în camera ei întunecată și goală. M-am întins în pat și mi-am alocat câteva momente de liniște, în care să îmi pun gândurile în ordine.

- Ce s-a întâmplat?

- Aaaah, holly shit, anunță dracului când te ascunzi ca un stalker în întuneric! a strigat ea dramatic după ce a aprins lumina, încercând să-și regleze respirația.

- Nu mi-ai răspuns la întrebare.

- Nu s-a întâmplat nimic, de ce ai crede asta?

- Ai dispărut pentru cinci zile și nu ai răspuns nici la telefon. Trebuie că s-a întâmplat ceva.

Melania și-a strâns cordonul de la halatul de baie mai bine în jurul taliei și și-a dat jos prosopul din cap, lăsând liber părul ud, castaniu-închis, care lucea în lumina becului. Apoi s-a așezat în partea cealaltă a patului.

- Uite, asta, a accentuat ea, făcând semn între noi doi, este dovada clară că ai greșit: nu mă cunoști deloc. Crezi că o faci, te crezi deștept și că citești bine oamenii, dar greșești. Nu e prima oară când fac așa ceva. Și nici ultima.

- Acum te crezi interesantă pentru că fugi de acasă o dată pe lună sau ce?

- Nu, Adelin, nu o fac ca să par interesantă în fața oamenilor pe care nu dau nici doi bani, a spus, iar în acel moment ceva în interiorul meu s-a rupt. Simțeam că mă usturau ochii. „Ce dracu?" O fac ca să nu ajung ca voi, lipită de o bucată de pământ, fără să văd și dincolo de marginile orașului ăstuia, de-aia!

S-a ridicat calmă de pe pat și, luându-și rucsacul de pe podea, a scos din el o pungă de hârtie și a aruncat-o spre mine. Aproape m-a lovit în cap, însă m-am ferit chiar la timp. M-am întors și am ridicat-o, vărsând conținutul în mâna stângă: erau cărți poștale. Multe cărți poștale. Le-am studiat pe fiecare în parte, simțind privirea stăruitoare a Melaniei arzându-mă. Erau din diferite orașe. Le-am luat și le-am examinat în ordine, văzând că pe fiecare erau scrise câteva rânduri în creion grafit.