Eris

Capitolul XXV

„Văd că te uiți la mine, lasă-mă să mă uit și eu, să înțeleg cu ce te-am zăpăcit și eu pe tine. Ei, ce este?... Sunt aproape de sufletul tău? Ești un flăcău singur pe lume? De ce nu-mi răspunzi?... Nu ești? La ce te gândești? La mine? Sunt prima fată cu care te porți așa? (...) Te simt, te-am ghicit, tu nu știi, sau vrei și tu să afli, și de aia te gândești... Eu sunt cu tine și noi doi... pe lume... M-ai văzut, ești al meu, te-ai uitat la mine și m-ai văzut..."

- Moromeții vol. II, Marin Preda

De ce mă făcea să mă simt prost că eram cum eram? Că eram ceea ce eram? Nu era corect, și în același timp, nu puteam izola acel sentiment. Era ca o durere de cap, care nu încetează nici măcar după ce ai luat trei tipuri diferite de pastile. Doar că nu capul era problema (nu numai); parcă totul mă durea - fiecare pas, fiecare gură de aer, fiecare factor extern îmi înnebunea nervii. Iar lacrimile. Se spune că și băieții plâng, că nu e nimic de care ar trebui să te simți jenat, dar pe mine mă făcea să mă simt, pur și simplu, murdar. Apa aia grețoasă, care nu înceta să-mi ardă fața... De ce puneam atât de mult suflet? Nu ar fi trebuit să-mi pese, Mircea avea dreptul să creadă ce voia despre mine, însă... felul cum a scuipat cuvintele alea... „gay-ul naibii"... m-a insultat. Câtă ipocrizie! Furia a luat locul tristeții. Voiam să mă întorc și să-i fut o bătaie nenorocitului.

„Cum adică, nemernicule?!" aveam să-l întreb. „Cum adică?! De ce îți asiguri dreptul să mă insulți cu un nume care nici nu ar trebui să fie jignitor? Am fost amândoi implicați! Amândoi! Amândoi! AMÂNDOI!" și l-aș lovi. Și m-aș uita la sângele lui dezgustător amestecat cu jegul de pe trotuar. Și la carnea lui vie. Și la buzele sparte. Și aș zâmbi. Și i-aș mai da un șut, ca unei mingi de fotbal, iar apoi aș pleca. Niciodată nu aveam să mă mai uit la el.

Dar... niciodată nu aș fi în stare de așa ceva. Ar fi o nebunie. Chiar și simplul fapt că m-am gândit la așa ceva m-a îngrozit. Ce se întâmpla cu mine?

Gașca de la locul de joacă se deplasa în spatele meu, la o distanță sigură. Erau foarte gălăcioși. Nu eram atent la ceea ce ziceau, până când am simțit mâna cuiva pe umărul meu. M-a întors aproape brutal cu fața spre ei.

- Nu auzi, poponarule?! Sau eu nu sunt suficient de bun pentru tine?

Era un bărbat negricios, îmbrăcat în trening, cu un cap mai înalt decât mine. M-am smucit din prinsoarea lui. Beverly a început să latre spre om, părul ridicându-i-se pe ceafă. Când le-am întors spatele, fata, pe al cărei fund își ținea idiotul mâna, mi s-a adresat:

- Te știu pe tine. Avea o voce ușor pițigăiată, enervantă - o recunoșteam și eu, dar nu-mi putea aminti de unde. Am fost în generație cu tine, a clarificat ea, la Științe sociale. Ne-am întâlnit la majul Biancăi, mai știi?

Am dat din cap afirmativ. Eram prea beat ca să-mi amintesc fața ei, dar, cumva, vocea mi-a rămas întipărită în minte. Oare vorbisem măcar cu ea în noaptea aia?

- La cum te lingeai cu Alexia, mi-e greu să cred că ești pe invers, a rânjit ea cu o dantură perfectă. Dar mno, aparent e la modă...

Câțiva tipi din spatele ei s-au hăhăit. I-am pus lesa lui Beverly și m-am îndepărtat rapid de ei. Voiam doar să ajung undeva - nu acasă, acasă erau părinții mei, iar prezența lor nu m-ar fi încălzit cu nimic - oriunde. Grupul a continuat să strige după mine și să mă facă în feluri, trebuie să recunosc, foarte creative. Nu-mi păsa.

Cine dracu' era Alexia?

***

- Vino să-l iei.