Eris

Capitolul III

„Noaptea e frumos să crezi în lumină."

- Edmond Rostand

Liniștea mormântală cu care m-a întâmpinat casa Ancăi m-a speriat. M-a speriat faptul că îmi puteam auzi propriul puls; nu mai dădusem niciodată de o astfel de chietitudine. Viața mea fusese o tornadă , iar dispariția acesteia am asociat-o instantaneu cu un pericol necunoscut. Așadar, m-am descălțat cât am putut de repede și, ca un copil speriat de întuneric, am alergat spre camera „mea", aproape alunecând pe parchetul lustruit.

Am închis ușa în urma mea și automat mi-am liniștit respirația. M-am aruncat în patul moale, lăsat încă nefăcut de dimineață (oricum aveam să mă culc în el seara, așa că ce rost mai avea să chitesc așternuturile?) și mi-am scos cartela din telefon, înlocuind-o cu cea cumpărată în acea zi. 500 de minute pe lună și 45 de mesaje nu erau mult, însă pentru mine erau o adevărată risipă. Nu vorbeam la telefon niciodată, pentru că nu aveam cu cine să o fac. Singurele contacte erau Tata, Mama, Alexandrina și Buni, însă Buni murise cu vreo șase luni în urmă. Deci da, puteam fi catalogată drept cea mai tristă persoană din liceu.

Începând să-mi amintesc de vremurile pe când mergeam la bunica împreună cu părinții și cum eram mereu așteptați cu cel puțin cinci feluri de mâncare, mi-am pus căștile în urechi și am pornit muzica. In Your Room al formației Depeche Mode a răsunat în căști, iar din primele secunde ale melodiei am putut simți cum inima mi se încordează. Puține piese aveau acest efect asupra mea, și de aceea le ascultam extrem de rar, pentru a nu mă plictisi de ele și a ajunge să le urăsc.

Brusc m-am ridicat din pat și, luând sticluța de plastic din rucsacul meu, m-am îndreptat spre baie.

- Anca, o să-ți folosesc puțin baia! am strigat pentru a fi sigură ca mă aude de la etaj (în cazul în care era măcar acasă).

- Aha! a țipat ea înapoi.

Am pornit robinetul și am deschis sticluța încet.

***

Creionul de tip B2 aluneca fin și ușor pe coala albă a blocului de desen. Puteam schimba nuanțele de gri doar apăsând creionul mai tare sau mai încet pe foaie. Era relaxant. Și totuși, nu puteam să înțeleg cum pot iubi atât de mult o acțiune care să-mi cauzeze atâta neplăcere. Dar iată-mă, conturând pe foaie lumea mea lăuntrică la care nimeni nu avea acces, putând să șterg de fiecare dată când făceam vreo greșeală. În lumea exterioară, greșelile rămân cu noi pentru totdeauna; nicio radieră nu le poate șterge.

O singură secundă. Prea multă presiune. Vârful creionului s-a rupt. Nu aveam niciodată ascuțitoare, de obicei foloseam cuțitul pentru a ascuți creioanele. Cel mai probabil Anca nu mi-ar fi dat un cutit pe care să-l duc în cameră. Era prea sceptică pentru a face o asemenea greșeală.

- Anca! am strigat de după ușa întredeschisă.

- Ce vrei? i-am auzit glasul venind din bucătărie.

- Ai o ascuțitoare?

- Caută în penar! E pe biroul din camera mea! Iar după câteva momente a adăugat: Vezi că știu unde este fiecare obiect din cameră și ar face bine să rămână exact acolo.

Am auzit un râset venind din bucătărie, unul grav, și imediat am știut că era al idiotului de azi-dimineață. Mi-am dat ochii peste cap și am urcat scările.