UMBRA IUBIRII
Mă speriasem.Foșnetul se auzea din ce în ce mai tare,parcă era mai aproape.Nu știam ce să fac,unde să fug.Eram dezorientată total.Pașii se auzeau mai tare,erau din ce în ce mai aproape de mine.Inima îmi bătea atât de tare,încât confundam foșnetele cu fiecare bătaie rapidă a ei.M-am ridicat de pe bancă,disperată,uitându-mă în toate părțile.Nu reușeam să văd nimic. Era o ceață de o puteai tăia cu cuțitul.Am simțit în aer un parfum de bărbat care-mi părea familiar.Deodată,o mână m-a atins pe umăr.
-Aaaaaaaa!!! Am țipat speriată.
-Șșșt!Nu te speria,nu-ți voi face niciun rău,mi-a răspuns,întorcându-mă cu fața către el.
-Umm...tu erai cel care făcea zgomotele alea? Am întrebat eu,cu capul în jos...puțin timidă.
-Hei...ia stai așa...Maria,tu ești? Pentru o clipă am rămas cu capul în jos,iar când l-am ridicat și m-am uitat mai bine,era el.Chiar el.
-Ce cauți aici?Tu nu...
-M-am mutat cu părinții mei aici.Definitiv.Dar tu...ce cauți aici? M-a întrerupt el.
-Cum?!Vorbești serios?...de când te-ai mutat aici? L-am întrebat eu uimită,instantaneu apărându-mi pe față un zâmbet.
-De două săptămâni,mi-a răspuns el,uitându-se adânc în ochii mei.
-Eu m-am mutat aici de o lună.Credeam că știi de la Sara și Elena...
-Păi...sincer,nu a fost nevoie să mă anunțe ele.Să știi că ți s-a simțit lipsa.Eu unul mi-am dat seama că ești plecată,pe undeva.M-a întrerupt el din nou.
-Ahh...păi,mersi.Mă bucur că cineva știe că exist,am răspuns băgându-mi mâinile în buzunar.
-Ei,haide...nu gândi așa,Maria.Să știi că Sarei și Elenei le e dor de tine.Sunt sigur de asta.Și tu știi bine.
-Dar,D.,nu la ele mă refeream...am zis eu,făcând doi pași înapoi,întorcându-mă cu spatele la el.
-Maria,ce zici dacă mergem noi să cumpărăm niște ciocolată caldă?...și ne mai plimbăm pe aici,mai vorbim.Ce zici?
-Hmm...m-ai convins la partea cu ciocolata caldă,am răspuns eu aproape râzând.
E frig și vântul bate,
Iar eu sunt afară,
Singura-n noapte.
E frig și vântul bate,
Te-aștept pe tine,
Să te iau în brațe.
E frig și vântul bate,
Mă uit la ceas;
Secundele sunt înghețate.
E frig și vântul bate,
Aud o voce ce mă strigă,
Mă întorc în spate.
E frig și vântul bate,
Dar apari tu și-mi dezmorțești,
Durerea-mi inimii aproape moarte.
Plimbându-ne prin parc,cu ceșcuțele de ciocolată caldă în mână,am depănat amintiri,am făcut glume,ne-am tachinat.Ah...mă simțeam în sfârșit în viață,visul începea să mi se împlinească.După atâta timp în care am suferit,și doar mi-am imaginat...visul mi se împlinea.Ne-am mai plimbat pe cărările largi ale parcului,singuri,prin ceața cea deasă,care dădea un aer înfricoșător;dar cu el,mă simțeam protejată,mă simțeam în siguranță.
