OCEANE BLESTEMATE...
Și știți acel sentiment când ai senzația că te îneci?…dar nu în adancurile mării,pur și simplu,în propriile gânduri.Și te scufunzi încet,câte puțin,iar apa e din ce în ce mai rece,iar razele soarelui nu mai pot trece de valurile înspumate și furioase,și...mori.Dar,totuși,în adâncul tău,ești doar în moarte clinică,și când te trezești,ești total confuz,și trebuie să iei totul de la început;să treci prin tot trecutul ce devine prezent…
Chiar acum,pot spune,că mă înec în propriile gânduri.Mi-am creat un ocean din sentimente,emoții,vise,dorințe,amintiri…și,mă scufund printre ele.Oricât aș încerca să înot pentru a ajuge la suprafață,nu pot.Ceva mă atrage în adâncuri.Și închid ochii.
Și mă înec în amintiri,
În gânduri și speranțe,
Mă scufund încet,ușor,
Nu pot respira,
Închid ochii,apoi mor.
Dar parcă simt cum tu,
Îmi atingi ploapele închise,
Mă săruți,și mă trezesc,
Apoi dispari,
Iar eu mor de mii de ori,
Să-ți ating buzele,
Ce-mi dau fiori...
După un somn profund,m-am trezit leneșă,mi-am făcut rutina de dimineață,și am plecat la școală.Era marți.Abia începusem viața de licean.În Anglia.Probabil,visul oricărui adolescent.
Pe drum,am făcut un mic popas pe o bancă,să îmi leg șireturile.Chiar când am vrut să mă ridic,am simțit o mână pe umărul meu stâng.Mi-am întors privirea,și îl zăresc pe Alex.
-Aloha,spune el schițând un zâmbet,apoi așezându-se lângă mine.
-Aloha,spun eu râzând.
-Ce faci?Mă întreabă el,privindu-mă pe sub ochelari.
-Acum?!Vorbesc cu tine.Tu? Îi spun eu făcându-i cu ochiul.
-Ce coincidență!Spune el uimit,pufnind în râs.Mergem împreună la școală?Îndrăznește el să întrebe.
-Sigur.De ce nu?Răspund eu,ridicându-mă de pe bancă,ridicându-se apoi și el,și plecăm.
-Maria!!! Se auzi deodată o voce ce strigă din spatele nostru.Ne întoarcem amândoi privirile și îl zăresc pe D. ce alerga grăbit spre noi.
-Cine e...
-Un coleg,îl întrerup eu pe Alex,în timp ce D.,se apropia de noi.
-Hei,Maria..
-Bună,D.,îi răspund energică.
-Iar tu ești...? Întreabă D. uitându-se către Alex.
-Alexander.Dar poți să îmi spui Alex.
-Ok,Alex...spune D.,întorcând privirea către mine,parcă deja uitând că mai e și Alex lângă noi.În după-amiaza asta mă întorc în România,îmi spune D. dezamăgit.Alex ne privea pe amândoi.
-Oh,D.,îmi pare rău,spun eu,la fel de tristă ca și el.
-Mda...asta e.O să îmi fie dor de tine,îmi spune el,punându-mi mâna pe umăr.
-Și mie îmi va fi dor de tine,îi spun eu,luându-l în brațe.În acel moment se făcu liniște.Alex tăcea,D. la fel,iar eu...deasemenea.
Ce puteam să spun?!Se aflau lângă mine doi băieți de care eram îndrăgostită! Iar unul din ei,se întorcea în România.
Știam că de D. nu o să fiu îndrăgostită o veșnicie.Știam că va apărea altcineva.Dar,nu m-am gândit niciodată că mă voi putea îndrăgosti din nou atât de repede...
