STRĂINI
Deodată,îl aud pe D. cum mă striga în șoaptă să mă trezesc.
-Maria...Maria...trezește-te!Am ajuns.
-Mm...cum?Am ajuns deja?Întreb eu somnoroasă.
-Da,Maria,am ajuns.Haide.Spune D. ridicându-se,apoi luând bagajele.
Mă ridic și eu și ieșim din metrou.Nu mai era nimeni în gară.Doar noi doi.Eu și D.Atât.Era destul de târziu.Unsprezece și jumătate,iar eu habar n-aveam unde stă mătușa Vera.Mama zicea că o să mă aștepte în gară,dar...nu e.
-Și...ce facem acum?Îl întreb eu pe D. uitându-mă în jur.
-Nu știu...Spune el,punându-și mâinile în cap.
-Perfect!Strig eu,așezându-mă pe jos.
După un moment de tăcere,D. îmi făcu semn să mă ridic.Începu să meargă mai repede.L-am urmat.
Am ieșit din gară.Pe străzi,nu era nimeni.D. se întoarse către mine și mă prinde de mână.
Pe cerul înstelat,
În care luna înoată,
Se oglindesc doi străini,
De lumea asta,toată.
Aceia suntem noi,
Cei ce am fugit de realitate,
De greșeli și de fapte,
Ce le dorim uitate.
Și ești lângă mine,în fața mea,
Dar,chiar și așa,
Mă pierd în singurătate,
Mă pierd în noapte...
Pe strada luminată de felinarul
Ce arde în colțul străzii,
Mă plimb,singură,plângând,
Sperând că mă vei căuta,cândva...
Oare acum îmi pare,
Că te văd venind spre mine?
Oare acum îmi pare,
Că stai chiar lângă mine?
Dar nu spui niciun cuvânt,
Iar eu te privesc cum te uiți în gol,
Acum ești orb,
Acum și mut.
De ce stai în fața mea așa?
Și privești prin tot cu atâta sinceritate?
Făcându-mă să cred,
Că minutele-s ore și secundele spâzurate...
Dintr-o dată,zărim o femeie îmbrăcată într-un palton grena ce stătea pe o bancă în fața gării.Ne-am îndreptat spre ea.Încă nu ne observase.Când am ajuns lângă ea,își ridică privirea și se uită la noi,zâmbind.
-Bună seara! Spune D. politicos.
-Bună seara,copii! Răspunde ea,făcându-ne semn să ne așezăm pe bancă.
-Îmi perimiteți să vă întreb dacă așteptați pe cineva? Îndrăzni D. să spună.
-Defapt,da.Chiar aștept pe cineva;pe care sincer...nici nu mai știu cum arată...au trecut doisprezece ani de când nu ne-am mai văzut.Este vorba despre nepoata mea.
-Cum?!Am întrebat eu cu D. în cor.
-Cum vă numiți? Întreabă D.
-...Veronica.Răspunde ea.
-Mătușă Vera! Sunt eu,Maria.Pe mine...adică pe noi ne așteptai.Spun eu luând-o în brațe.
-Maria,a trecut atâta timp de când nu te-am mai văzut...cum să te recunosc...iar tu erai prea mică ca să îți aduci aminte de mine.
-Mătușă Vera,el este D.
-Încântată.Spune ea.
-Mă bucur să vă cunosc,doamnă.Răspunde el.
-Să înțeleg că voi doi...
-Aaa..nu..nu,nu.Mă bâlbâi eu,uitându-mă la D.
-Suntem prieteni.Foarte buni.Clarifică D. situația.
-Bine,am înțeles.Dar era vorba că vii doar tu,Maria,la mine.Spune mătușa Vera.
-Um..e o poveste lungă.Hai să mergem,îți povestim când ajungem.Propun eu.
Mătușa Vera,nu mai spuse nimic.Se ridică,ne ridicăm și noi,apoi plecăm.Pe drum,nimeni nu a scos niciun cuvânt.D. încă mă mai ținea de mână.Mătușa Vera spunea că nu stă departe de gară...aproape ajunsesem.Era unsprezece și un sfert.Nu mai era mult până la miezul noptii...
