CHEIA SECRETULUI
Când am ajuns acasă,cum am intrat pe ușă,mama și-a dat seama după zâmbetul meu că sunt puțin...îndrăgostită.
-Ce e cu zâmbetul ăsta,Maria?Mă întreabă ea ridicând sprânceana.
-Umm...ce?Poftim?...c-ce zâmbet?!O întreb eu bâlbâindu-mă.
-Nu mă păcălești tu pe mine,cine e băiatul?Întreabă ea,manevrând un cuțit.
-Dacă lași cuțitul jos,îți spun.Adaug eu râzând.
-Ascult.Spune ea,punând cuțitul în sertar,apoi așezându-se pe scaun.
-Nu e nimeni.Spun eu încercând să par serioasă.
-Bine...Spune ea,plecând în sufragerie.
Atunci am urcat repede în camera mea,și mi-am băgat telefonul la încărcat,apoi am coborât în bucătărie să mănânc.
În timp ce îmi pregăteam un sandwich,mama intră în bucătărie cu telefonul meu în mână.
-Cine e Alex?!
-Umm..un băiat de la școală.Am răspuns îndreptându-mă către ea,pentru a-mi recupera telefonul.Te-ai uitat cumva în mesajele mele?!
-Da!M-am uitat.Spune ea,băgând telefonul în buzunar.Asta faci tu în timpul orelor,Maria?!
-Mamă...dar...
-Niciun "dar".Dacă băiatul ăsta,te distrage de la activitățile școlare,îți interzic să mai vorbești cu el.Dacă nu încetezi tu cu el,îi spun lui să înceteze cu tine!Și telefonul...nu-l mai vezi!Spune ea,nervoasă.
Am urcat în camera mea,am trântit ușa,și m-am așezat în pat,lângă Kit.
-Tu mă iubești,nu-i așa,Kit?Spun eu,luând-o în brațe,cu ochii inundați de lacrimi.Tu ești singura care mă ascultă și mă înțelege.Adaug eu,uitându-mă la Kit.Vedeam în ceață,ochii mi se împăienjeniseră,iar lacrimile parcă se întreceau rostogolindu-se pe obrazul meu.Eram...la pământ.
Și știam că într-o zi,
Se va afla,
Că te iubesc...
Și știam că într-o zi,
Scrisoarea ce mi-ai trimis-o,
O va găsi cineva,
Și mă va pedepsi,
Pentru faptul c-am păstrat-o,
În seiful din inima mea,
Dar,cum să păstrez secretul încuiat,
Când tu și cheia mi-ai luat?
Acum,sunt împrăștiată în bucățele,
Mii de piese însângerate,
Ce zac pe podea,
În noaptea întunecată,
Sau în lumina lunii,
Care e și ea pătată,
Cu picături de sânge din iubire,
Ce s-au scurs,
Ca dintr-un nor,
Cu stropi de ploaie...
