Blestemul Victoriei [FINALIZATĂ]

Ce au băieții azi?

Ne-am îndreptat amândouă spre casă. Viccy și fata erau înăuntru și ne așteptau.

*Perspectiva lui Vicky*
Le-am văzut pe cele două cum au venit spre casă.

Paula:Nu am avut ocazia să ne cunoaștem. *zice ea și întinde mâna spre Roxy*
Roxy:Eu sunt Roxy. *îi ia mâna și i-o scutură un pic*
Maria:Iar eu sunt Maria.
Roxy:Încântată.
Eu: Ok, gata cu toate politețurile astea. Trebuie să trecem la treabă!
Roxy:Dar ce treabă?
Eu:Nu știu...să terminăm odată pentru totdeauna toate astea!
Roxy:Mda...băieții unde sunt?
Eu:Hai să vedem.

Paula și Maria se uitau dezorientate una la cealaltă și m-am gândit cât de ciudată trebuie să fie pentru ele această situație.

Eu:O să vă explicăm totul mai încolo. E mult prea mult de povestit.

Am observat cum Maria a strâns-o un pic de mână pe Paula.

Paula:Ș-și noi ar cam trebui să îți zicem ceva.
Eu:Să îi găsim pe băieți și îmi ziceți.

Păreau destul de stresate semn că era inportant, dar trebuia să îi găsim pe băieți. Nu îmi permiteam să îi mai pierd odată pe nici unul dintre ei!
Am ieșit din casă și ne-am uitat împrejur, dar nici urmă de băieți.

Eu:Fetele, jur că nu o să mai suport dacă au fost răpiți!
Roxy:Stai calmă! Pot fi oriunde.
Maria:Da, nu te mai gândi mereu la ce e mai rău!
Eu:Bine...să o întrebăm pe Bătrânica?
Paula:Dacă o să te facă să te simți mai bine, hai.
Maria:Și cu ocazia asta ne faci și nouă cunoștiință.
Eu:A da! Voi nu o știți. Să mergem.

Am găsit-o pe Bătrânică stând într-un balansoar și citind dintr-o carte ce părea să aibă peste 100 de ani. Eu am întrerupt liniștea dregând-mi glasul, ceea ce o făcu atentă pe Bătrânică.

Bătrânica:O! Lume nouă!
Paula:Eu su--
Bătrânica:Nu te mai sinchisi, dragă! Știu deja. Și te știu și pe tine. * arătă spre Maria*
Maria:De unde mai exact?
Bătrânica:Voi sunteți în casa mea și eu v-am îngrijit...cum am putut.
Paula:Vă suntem recunoscătoare... cred. Nu prea știm ce s-a întâmplat.
Bătrânica:Ador să povestesc! O să vă explic eu totul!
Eu:Ar fi super, dar noi am venit de fapt să întrebăm unde sunt băieții.
Bătrânica:Hmm...nu cred că i-am mai văzut de câteva ore. Nu știu unde sunt.
Eu:Mergem să îi căutăm. Încep să mă îngrijorez.
Bătrânica:Nu cred că ai motive.
Roxy: Asta am zis și eu.
Eu:Vreau doar să mă asigur că sunt bine. Le-ai spus să nu părăsească cărarea dacă merg în pădure?
Bătrânica:Cum să nu! Și asta e valabil și pentru voi. *spuse uitându-se la Maria și Paula*
Paula:De ce?
Bătrânica:Toate la timpul lor. Acum stați jos să vă explic totul.
Eu:Vă lăsăm atunci. Roxy, vii cu mine?
Roxy:Sigur. Nu am chef să ascult povesti.
Bătrânica:Cum vreți. Acum fetelor, o să vă spun cum ați ajuns aici fiecare. De fapt, este una și a aceeași poveste...

Am plecat din casă, iar Roxy a făcut aceelași lucru. Am mers spre pădure, și Spre ușurarea mea, i-am văzut pe băieți venind pe cărare. Am mers spre ei bucuroasă.

Eu: Pentru o secundă am crezut că V-am pierdut!
Cosmin:Am fost doar la o mică plimbare.

Mă așteptăm ca și Luca să zică ceva, dar el se uita în jos. Când a dat ochii cu mine, am putut citi frică și disperare în privirea lui.

Eu:Sigur e totul bine?
Luca:N--

Cosmin l-a călcat subtil pe picior pe Luca făcându-l imediat să tacă.

Cosmin:Da! Absolut!
Eu:Bine...ce ar fi să mergem să pregătim împreună masa?
Cosmin:Super!

Am mers cu toții spre casă, Luca rămânând mai în urmă. Am mers și eu mai încet până a ajuns în dreptul meu. Am vorbit în șoaptă, căci am văzut că era ceva de rău.

Eu:Luca, ce se întâmplă?
Luca:Nu îți pot spune acum. Ne vedem la miezul nopții în pădure.
Eu:Ok...să nu părăsești cărarea.
Luca: Stai liniștită!

Cosmin și-a întors privirea spre noi, iar Luca s-a prefăcut imediat că își leagă șiretul, iar eu am continuat să merg.
Ce au băieții azi?