Two of us (Far from Brotherhood)

18.

Mâine s-ar fi făcut o săptămâna de când nu mai auzise nimic de Blake. Nici un telefon, nici un mesaj sau vreo altă sursă ce l-ar putea implica pe Kalem într-o conversație cu fratele său geamăn. Îl sunase o singură dată, la două zile după acel incident, ca să îi ceară explicații în legătură cu Granny. După o scurtă perioadă de cercetări prin articole, aflase că bunica lor, în vărstă de 72 de ani, murise ștrangulată în propria casă. Nu se știa clar dacă fusese vorba de o sinucidere, dar când îl anunță pe Ryan Lawson, tatăl lor, după ce aflase, acesta i-a răspuns sincer și calm: "Prostii, am vorbit cu ea acum o lună. Era bine, sănătoasă. Presa minte uneori sau dă informații care te-ar putea duce cu gândul la familia ta." Vorbiseră acum o lună? Dar Granny era moartă de o jumătate de an, iar informațiile din articol nu erau cele mai precise posibil, dar se înțelegea clar cine fusese victima.

Această veste îl bulversase pe Kalem, mai ales că Blake nu spusese nimic de asta. Intuiția fraternă îi explicase rapid, printr-o serie de analogii, cât de mincinos putea fi Blaze și cât de incompetent era tatăl lor. Atunci îl sunase, dar Blaze nu a răspuns, așa că nu a insistant cu telefoanele. Știa că e în zadar.

Plecă cu mașina de pe bulevardul alăturat firmei lui de la ultima expoziție din acest an de picturi abstracte, organizată de Facultatea de Arte. Își cumpărase două tablouri de care era foarte mândru, însă avea să le primească prin poștă peste câteva zile. Fugi de aglomerația orașului la o cafenea selectă de la periferie, acolo unde mai fusese o singură data cu un puști de șaptespreceze ani. Kalem comandă o porție de orez cu carne și înainte să îi vină vinul alb, se afundă în gânduri. Ura să se simtă atât de presat de situațiile din familie. Ura să știe că nu se mai poate concentra atât de mult pe munca ce îl făcea fericit. Refuzase câteva interviuri și le amânase pentru o perioadă nedeterminată. Se simțea incapabil să discute cu oameni și să asculte poveștile lor profesionale.

După ce mâncă, trecu la al doilea pahar de vin și privi telefonul când dădu pe gât jumătate din acesta. O singură zi mai avea de așteptat. Conform regulamentului imbecil pe care îl propusese Blaze în legătura cu întâlnirile lor, mâine s-ar fi putut văzut. Și atât. Asta ar fi fost tot pentru săptămâna aceea. Ceva îi spunea că va răspunde la telefon de data asta. Mai puțin de douăzeci și patru de ore...

Termină de mâncat prânzul și ieși afară să fumeze. Era o zi destul de însorită, iar norii erau puțin presărați pe cerul albastru deschis. Știa că are mult de lucru pentru azi, așa că plecă spre firmă cu mașina. Trecu de recepție, unde își privi noul secretar. Era mai formal și mai tăcut decât Jesse. Nici nu știa de ce îl angajase, de fapt. În ciuda calităților profesionale, Brad era un idiot. Luă liftul într-o manieră plictisitoare până la etajul șapte, acolo unde se afla biroul lui. În camera luminată și plină de hârtii, cești de cafea goale și tablouri, domnea o liniște mortuală. Se trânti pe scaun și deschise ultimele mail-uri din ziua aceea. Nu știa de ce, dar spera să fie și unul de la Blaze acolo. Însă nimic. Continuă în aceeași monotonie supremă să își termine treaba cât mai repede. Voia să ajungă acasă și să se trântească în pat. Voia să treacă mai repede această zi.

***

Trecuse de mult de ora prânzului și încă nu-și găsise un scop decent pentru a-l suna. Dacă ar fi apăsat, pur și simplu, pe butonul de apelare, ce? Ar fi lăsat discuția să curgă, i-ar fi cerut să se vadă și parcă i-ar fi auzit și râsul dâmb și enervant, spunându-i apoi că era sigur că azi îl va suna.

Se enervă la acest gând, așa că renunță la ideea de a folosi telefonul pentur un moment. Imediat ce se decise să dispară din raza lui vizuală, tonul de apel izbucni ca o bombă în camera lui. Era asurzitor, enervant, dar îi transmitea o notă de curiozitate.