Two of us (Far from Brotherhood)

7.

Era una dintre cele mai răcoroase zile de mai. New York-ul nu se grăbise să alunge ploaia de câteva săptămâni, parcă o venera cu soarele care se ascundea deseori printre norii cenușii și ieșea rareori la amiază, cât să aducă o rază de lumină spre oraș.

Intră în sala de curs mai devreme decât o făcea de obicei. Se strădui să nu atragă prea mult atenția asupra colegilor, dar era în zadar. În ultima săptămâna nu mai dăduse pe la facultate, iar acum, chipul nou printre toți ceilalți nu era greu de observat prin mulțime.

Liniștea se lăsă tocmai când profesorul intră în amfiteatrul aglomerat. Se pare că studenții preferau mai mult vremea ploioasă pentru frecventarea cursurilor. Aleksei își alesese un loc în spate și se prăbuși pe scaunul incomod ca și cum acolo era casa lui. Nu reuși să își mențină atenția asupra a ceea ce urma sa fie predat în următoarele două ore, dar fu captat de geamul pictat cu picăturile de ploaie. Atunci simți cum imaginația iese din cușca strânsă a sufletului său și pătrunde afară timidă. Luă prima foaie din caiet și începu să contureze peisajul de afară. Mașinile stropeau bulevardul din fața universității, norii se strânseseră în fața unui război, însă toate acestea îl calmau.

Aproape termină peisajul până acel curs luă sfârșit. Pentru următorul proiect, aveau să se grupeze pe grupe, iar asta îl ameți pe brunet, care se trezi la realitate tocmai când echipele erau aproape formate.

În jur se construi o gălăgie tipică pentru pauzele studenților, iar asta îl îngreuna pe Aleksei să vorbească.

— Mai are cineva nevoie de un membru în echipă?

Buzele i se desprinseră pentru a doua oară, încât rosti mult mai tare de data asta. Simți cum întreg trupul, în special fața, îi era privită de o multitudine de perechi de ochi. Aproape că dorea să se ascundă după catedră când un gând îi trecu prin minte. Ar fi fost stupid. Dar mult mai stupid era că nimeni nu spunea nimic.

Simțise ceva ciudat încă de la prima oră, ca și cum ceva se întâmplase cu bârfele din clasă. Știa că tot timpul umblau voci despre unii și nu acceptase să la bage în seamă, dar nu s-ar fi gândit niciodată că avea să treacă și el prin asta.

Apoi îl văzu pe Jared cum rânjește în partea opusă a amfiteatrului și înțelese. O supoziție despre el, numai de grupul acela putea fi aprinsă. Înainte să iasă din clasă, observă cum Jared îi arătă un gest obscen cu mâna ce îl înfurie. Asta pe moment, ca mai apoi să cadă pe banca din interiorul clădirii sufocat de gânduri negre.

Mereu era primul cerut când se făceau astfel de echipe pentru proiecte. Era inteligent, avea mereu idei bune și poate nu era cel mai bun lider, dar reușea mereu să ridice moralul echipei când aceasta era a pământ. Încă astăzi, nimeni nu-l dorea.

Niciodată să nu pui la suflet, Aleksei. Sunt doar invidioși. O să găsești o cale, te asigur.

Și-ar fi dorit să audă acele cuvinte din partea lui Kalem din nou, dar știa că e imposibil. În acele două săptămâni de la succesul cu expoziția, nu mai auzise de el. Să-l mai sune, era în zadar. Să încerce să îl viziteze la firmă, era cu atât mai imposibil. Nu ar fi putut să treacă de pragul impetuoasei clădiri cu sufletul pătat de teama de a fi iarăși respins. Își suflecă mânecile puloverului și își analiză fiecare dungă roșiatică de pe piele. Într-un moment prostesc, se gândi de ce își făcuse acele răni pe diagonală, tremurânde. Era chiar așa imposibil pentru un artist ce mânuia aproape perfect un creion să țină o linie dreaptă? Poate că era.

— Ți-ai găsit echipă, Tivetsky?

Își ridică privirea de pe palmele-i palide spre el. Într-o grabă inumană, își ascunse rănile cu materialul puloverului și deveni incomod.