Two of us (Far from Brotherhood)

17.

N.A.: Hello, lume! Știu că a durat o veșnicie până am adus capitolul, sper că încă mai sunt cititori curioși de poveste. Am o surpriză (sper că plăcută) la finalul acestui capitol. Îmi pare rău pentru eventualele greșeli, după o pauză lungă îmi intru puțin mai greu în mână.

Vă doresc citire plăcută și la cât mai multe voturi! *kisses*

-Fanie.

— Cum adică să renunți la tot? La ce să renunți? Trebuie să pleci? Acasă? Acum?

O serie de întrebări se năpustiră din gura lui Jared, care rămase în picioare. Nu era calm, însă nici nu gesticula din mâini atât de des pe cât o făcea de obicei. Aleksei era mai mult decât palid la față, iar pe chipul său se putea observa un vis spulberat. Însemna prea mult să învețe la o universitate din New York. De fapt, la momentul actual, acesta era visul oricărui adolescent ce-și dorea clădirea unui viitor stabil. Jared nu mai fusese pus în situații ca acestea. Nu știa să fie un prieten. Nu știa să dea sfaturi. Chiar nu știa ce să facă în acest moment, așa că se rezumă la a-l atinge pe brunet pe spate, formând o îmbrățișare ridicol de falsă. Și nu falsă pentru că nu transmitea nimic, ci falsă pentru că nu mai făcuse asta până acum.

— O să fie bine, fu ultima frază rostită înainte ca Aleksei să îi răspundă printr-o strânsoare puternică, agățându-se de el ca de ultimul fir de speranță.

După-amiaza îi prinse pe amandoi în bucătărie, lângă pervaz. Jared fuma ultima țigară din pachet, iar Aleksei stătea sprijinit în coate, pe pervaz, uitându-se la minunăția clădirilor din fața blocului. Tot ce putea vedea în spectrul vizual era universitatea la câteva străzi distanță, lângă bulevardul principal.

— Taxa e imensă să învăț aici. Știi, chiar nu ne permitem. Nu vreau să sune a victimizare, dar...

— Te înțeleg. Și pentru ai mei a fost greu să plătească atâția dolari.

Nu știa de ce, dar Aleksei nu-l crezu.

— Cum te-ai descurcat până acum?

Aproape ajunsese la finalul țigării până primi un răspuns.

— Mama a făcut un împrumut. Nu i s-au putut oferi toți banii din prima, ci jumătate de taxă. Nu am știut asta până azi. Părea că totul o să fie bine. Cel puțin, până aveam să mă angajez și să plătesc singur toare ratele. Mi-am făcut deja planurile. Știam cum o să decurgă tot.

Nu-i putea citi expresia, era cu spatele la el, însă tonul pe care îl folosea brunetul era mai mult decât de ajuns ca să înțeleagă că nu numai vocea îi trepidează în acel spasm, ci și inima rănită.

— O să rămân până la finalul anului, taxa e deja plătită, însă de anul viitor nu mai am nicio șansă aici.

Își înghiți golul din gât. Fusese dureros să rostească aceste cuvinte. Nu-i era deloc lejer.

— Dar nu înțeleg, alți membrii ai familiei nu te pot ajuta cu nimic?

Aleksei se întoarse spre el cu o privire indecisă. Era o întrebare destul de penibilă. Jared nu se descurca să poarte o astfel de discuție, dar nu-l blama pentru nimic. Impecilitatea de care dăduse dovadă în ultima perioadă, înainte să se mute cu el, era explicația pentru care nu știa să își facă prieteni adevărați, ci doar "prieteni" care se vor folosi reciproc de capacitățile sale financiare.