Two of us (Far from Brotherhood)

20.

Unu, doi, trei... Optsprezece trepte. La fel ca data trecută. Nu era nimic schimbat. Nici atmosfera, nici mobila, nici măcar vaza ciobită de la geam, cu nicio floare în ea. Camera lui era la fel de neschimbată. Poate doar un miros mai pronunțat de aer închis.

Trânti bagajul lângă pat și deschise fereastra. Vremea era ceva mai răcoroasă decât în New York, iar mirosul lacului din apropiere era atât de familiar, de parcă chiar în dimineața aceea se trezise cu el în nări. Lăsă bagajele și porni spre bucătărie. Nu îi era foame, dar simțea nevoia să își ocupe timpul cu orice. Avusese destul timp în cele șase ori în avion să se gândească doar acolo.

În același timp în care deschise ușa frigiderului și își strecură privirea printre rafturile lui, se auzi ușa de la intrare. Îl cuprinse o stare de neliniște și anxietate. Nu avea chef să schimbe nicio vorbă cu mama lui. Se afla într-o stare în care prefera să rămână singur, să nu dea explicații, să stea tăcut.

— Ai ajuns.

Vocea care veni din spatele lui, la nu mai mult de cinci metri, era groasă, răgușită, probabil de la prea mult tutun, cu o autoritate aparte și oarecum încântătoare.

— Da, de zece minute, răspunse sec, fără să închidă ușa frigiderului.

— Am adus de mâncare. Nu te mai uita acolo, nu e nimic bun. Haide, vreau să te văd, rosti bărbatul.

Aleksei lăsă ușa frigiderului să se închidă de la sine și se întoarse spre el. Era bine construit, purta o cămașă albă descheiată la primii doi nasturi. Cravata vișinie o aruncase deja pe masă. Sacoul îl ținea pe braț. Miroasea a parfum scump, a masculinitate și virilitate. Nu-l putea privi în acel sens, dar se simțea chiar și de la depărtare. Reuși să îi observe un zâmbet fratern pe față, dar, la o primă vedere, i se părea destul de vag. Aleksei simți mirosul mâncării gata gătite din pungile de carton. Se apropie de el și doar își lăsă trupul îmbrățișat de acea strânsoare. Nu îi era dor de el în adevăratul sens al cuvântului, dar îi era dor să vadă și să se simtă aproape de o persoană cunoscută, o persoană care îl făcea să se simtă acasă.

— Mama ajunge cam într-o oră. Haide, mănâncă, eu merg să mă schimb și te scot apoi la o cafea.

Raiden era mai vorbăreț decât îl știa înainte. Poate că din tot ambientul pe care îl întâlnise în această casă, personajul masculin din fața lui era singurul diferit. Se schimbase. Dacă înainte îi era rușine să vorbească cu el, acum simțea nevoia subită să i se destăinuie, să îi spună întreaga lui poveste.

— Mulțumesc, apucă să rostească înainte ca Raiden să se facă dispărut în altă cameră.

Deschise pungile și avu parte vizual de o încântare culinară. De abia artunci realiză cât de foame îi era. Nu mai mâncase de aproape douăzeci și patru de ore, iar mâncarea bine gătită o primi cu binecuvântare.

Raiden ajunse în bucătărie schimbat în niște haine mai puțin elegante. Avea blugi și un hanorac care îl făceau să pară scos dintr-o altă poveste. Se așeză lângă Aleksei și mâncară împreună.

Nu avusese niciodată o simpatie pentru Raiden. Cu doi ani în urmă, mama lui Aleksei cunoscuse un bărbat fermecător ce îi furase inima. Brad avea un fiu căruia îi încredințase întreaga firmă de tutun a orașului, iar cei doi adulți petreceau deseori timpul într-o altă casă, casa lui Brad de la periferie. Nu fusese niciodată acolo personal, dar văzuse fotografii cu acestea și putea afirma cu claritate că nu era o casă modestă. Aleksei nu înțelesese niciodată dacă dragostea pe care o aveau ei era una adevărată, dar, probabil, la vârsta lor, nu-și dorea niciunul așa ceva. Poate doar o persoană capabilă să o înțeleagă, să vorbească, să știe că restul vieții e asigurată de ea. Raiden, care îi venea frate vitreg neoficial, fiindcă nu existau acte care să ateste acest lucru, cunoscuse succesul la vârsta de douăzeci și unu de ani. Acum avea douăzeci și trei și era capabil să se descurce cu o întreagă firmă. Acum, fiindcă îl văzuse în carne și oase după atâta timp, putea să afirme că nu mai era bărbatul pe care îl știa. Părea mai responsabil, mai matur, mai bine făcut și mai trecut prin viață, așa cum afirma și mama lui deseori. Nu-l văzuse niciodată ca pe un model. Nu îl considerase parte din familie. Nu știa dacă ar trebui să îl considere acum.